Cum scapi de depresie? Astăzi, în episodul 4 al mini-seriei de podcast despre depresie vorbim despre câteva soluții: psihoterapie, tratament medicamentos, lumină, mișcare, marșo-terapie, iubire, descărcare prin plâns, fotbal sau alte pasiuni.
Dar vorbim și despre disfuncționalități ale sistemului care vin în plus peste suferința celor care suferă de depresie.
Și dincolo de toate, rămâne mesajul nostru principal: Depresia nu este o vină, nu este o rușine și nu este o stare de nebunie.
Puteți să ascultați acest podcast pe care l-am făcut pentru Pacientul 2.0, cu sprijinul COPAC, pe Anchor.fm:
pe Soundcloud:
Vă reamintesc, din episodul 1 am aflat că depresia doare fizic, episodul 2 a fost dedicat rudelor, prietenilor celor ce suferă de depresie – este plin de sfaturi pentru ei, iar în episodul 3 am vorbit despre faptul că depresia netratată poate duce la sinucidere.
Nu uitați să dați like și share dacă vă place, să comentați și să-mi dați feedback de orice fel ar fi el. Țin cont de orice părere, să știți! 🙂
Las aici transcrierea acestui episod, deși vă recomand călduros varianta audio 🙂
Astăzi vorbim despre soluții – terapie, tratamente, altele mai creative, vorba Gretei – orice, numai să funcționeze.
Dar ca să putem să tratăm, trebuie să recunoaștem că avem o problemă. Ăsta este primul pas. Sau, dacă îl ascultăm pe psihologul Mugur Ciumăgeanu, primul pas este la momentul T minus 1, este chiar înainte de a da ochii cu depresia:
”Cred că unul din lucrurile pe care putem să îl reținem înainte de a ni se întâmpla un asemenea episod este că trebuie să ne luăm fiecare dintre noi angajamentul că atunci când o să fim foarte, foarte, foarte jos, la fundul sacului, să fim dispuși să vorbim măcar cu una din persoanele importante din viața noastră să spunem ce se întâmplă, să dăm în cuvinte măsura devastării interioare și cred că doar atunci poate porni ideea de ajutor.”
Deci ne facem o promisiune dinainte, iar dacă vine momentul întâlnirii cu negrul, vorba Gretei, facem ce spune Andreea Raicu:
”În primul rând să înțeleagă ce se întâmplă cu ei și să accepte faptul că depresia e o boală care trebuie tratată cu răbdare, cu dragoste și cu foarte multă grijă și că ea nu se tratează ai luat un piramidon și a trecut. Depresia are nevoie de foarte mult timp și are nevoie de foarte multă atenție și de ajutor specializat.”
Și ce spune Andreea Marin:
”Primul sfat, ca om ce a trecut prin depresie, pentru cineva ce bănuiește că e posibil să aibă așa ceva, este să apeleze la un specialist.”
”Nu e suficient să ai lângă tine un partener care să te înțeleagă, nu e suficient să ai prieteni care să te facă să râzi, să te scoată în oraș, nu e suficient să ai un job bine plătit și să te simți bine la locul de muncă, pentru că odată instalată, depresia practic îți înnegurează sufletul, pune stăpânire pe sufletul tău, pe mintea ta și atunci totul se transformă în ceva spre negru.” spune Elena Lasconi.
Mai mult, Andreea Raicu zice că
”Foarte tare este că atunci când ești în depresie și ești atât de jos, ți-e foarte greu să fii cu oameni care-s fericiți, pentru că fericirea lor îți reflectă și mai multă nefericire de la tine.”
Așa că, cel mai important mesaj, după cum spune și psihiatrul Mihai Bran,
”… ar fi acela să caute ajutorul și atunci când le este oferit, să îl accepte. Fie că e vorba de un consult la medicul psihiatru, fie că e vorba de începerea unei psihoterapii, să facă acest pas cât mai repede pentru că cu cât vor merge mai repede către un specialist, cu atât lucrurile vor intra mai repede în normal.”
Aș vrea însă să revenim la Greta Goran, personajul nostru principal din episoadele anterioare, pentru că avem de învățat din experiența ei cu terapeuții.
Zici că faci terapie de 20 de ani.
”Da, de la 14 ani am început. Am făcut terapie apoi și la București – când eram în liceu, veneam aici la un terapeut. Apoi, când am ajuns la facultate mi-am tot căutat prin recomandări fiindcă atunci era așa o rușine, dacă ar fi știut colegii mei de liceu că fac terapie… Aș fi fost nu devastată, numai nebunii se duc la terapie! Am început aici… am schimbat foarte, foarte, foarte mulți, cu unii am avut chimie, cu unii nu. Dar ca să știi cu cine ai chimie și cu cine nu, trebuie să te duci mai multe ori, să te prinzi tu, să treci prin filtrul tău să vezi dacă ai momente de aur, dacă chiar îți iei ceva de acolo sau e doar un necunoscut care te ascultă… Foarte greu, oricum să știi care terapeut e bun și care nu e bun. Și acum sunt atât de recunoscătoare, chiar mă duc la ea săptămâna viitoare cu un buchet de flori, cu bomboane, că cel mai bine din lume mi-a făcut ultima mea terapeută.
Am zis Hai să mai încerc o dată că mi-o recomandase o prietenă era destul de aplicată pe depresie și pe ce am eu. Și mi-au plăcut foarte, foarte mult la ea două lucruri: 1. Mi-a zis Ok, uite cum lucrez eu: eu fac echipă cu psihiatrul la care te duci tu. O dată pe lună o să vreau să vorbesc cu el la telefon, pe WhatsApp, pentru că poveștile pot fi diferite.
Ăsta a fost primul care mi-a plăcut la psiholoaga mea. Al doilea e că a fost prima care mi-a zis că Terapia cu mine la un moment dat se va încheia, Greta. Nu există să faci terapie toată viața. Nu există. Și eu eram Cum? Păi toți terapeuții zic că dacă ai probleme și emoții, te întorci constant și dacă ești bine mai vii la terapie să mai vorbim.”
Am sunat-o pe Daniela Simache, psiholoaga Gretei, și mi-a plăcut că la un moment dat a spus asta…
”Sunt depresii care se tratează cu psihoterapie și depresii care se tratează cu psihoterapie și cu psihiatrie.”
Poate o să ziceți că Așa, și, ce mare chestie a spus? Numai că mie mi se pare că aici e cheia – cam toți știm că depresia se tratează cu terapie și, când e cazul, cu medicamente, numai că atunci când vine momentul, rar ajungem la psiholog și foarte rar la psihiatru. De teamă că ne crede lumea nebuni, de teamă de pastile, de teamă de dependență… De teamă de necunoscut, de fapt. Așa că l-am întrebat pe psihiatrul Mihai Bran ce se întâmplă de fapt în cabinetul lui…
”În principiu, face același lucru. OK, dacă te duci într-un cabinet de psihiatrie care este într-un contract cu Casa, ai niște limitări de timp și atunci trebuie să te limitezi undeva la 30 de minute în care psihiatrul ar trebui să afle suficiente informații, astfel încât să poată pune un diagnostic corect, să îți prescrie un tratament sau să îți dea o recomandare. Nu întotdeauna vizita la psihiatru se termină cu o rețetă. Se poate termina și cu o recomandare de schimbare a modului de viață, de o repoziționare față de anumite evenimente sau cu recomandarea de a merge către un psiholog, către un psihoterapeut și a începe un proces terapeutic.
Lumea vede cumva mersul ăsta la psihiatru, clar psihiatru – medic – tratament – sedat și efecte secundare, dependențe și alte lucruri. Nu ar trebui să se întâmple așa. Cu psihiatrul te duci stai de vorbă. În momentul de față sunt foarte puține investigații pe care noi le putem face pentru a pune un diagnostic și de aceea, evaluarea pacientului constă în acest interviu, această anamneză. Încercăm să aflăm cât mai multe lucruri. Ne folosim de niște criterii pentru a putea pune diagnosticele.
E tot o discuție, deci oamenii nu ar trebui să se sperie. Nu facem injecții, nu punem perfuzii, nu tăiem. E o discuție, la sfârșitul ei încercăm să ne dăm seama și să punem un diagnostic și dacă e cazul să facem o recomandare. Adică ar trebui să fie o chestie foarte naturală să nu împiedice pe nimeni să meargă la psihiatru.
Această teamă de a merge la psihiatru că o să primești tratament și tratamentul la noi nu e bun, că nu o să vrei să iei pastile…”
Dar de ce nu vrea lumea să ia pastile? Adică dacă iei pastile dacă te doare capul, de ce nu iei dacă te doare sufletul?
”Cred că e o problemă de educație, că așa am fost educați și nu ni s-a explicat suficient. Poate ar fi cazul ca în școli să se discute chestiile astea, să învățăm că mersul la psihiatru și tratamentul pentru problemele de sănătate mintală sunt chestii absolut normale. Cum tratezi durerea de cap, cum tratezi o gastrită, o răceală, așa poți să tratezi un episod depresiv sau o stare de anxietate, un atac de panică, o insomnie…„
Ideea cu școala revine și într-un articol de pe blogul Gretei
”Depresia e o boală și ea trebuie tratată ca atare, studiată în școală de când ești mic că poate Ana are depresie, nu doar mere. Are nevoie de medicație, în primul rând. Poate are nevoie și de un tratament al ei cu oale de ciorbă de la bunica și îmbrățișări pe saloane. Cu scoici la urechi în care auzi marea, cu griș cu lapte și roșii cu ceapă, cu pastile, cu flacoane, cu injecții, cu transfuzii, cu labrador cu urechi mari, Whatever Works, Whatever…”
Greta nu s-a ferit să ia medicamente, ba chiar…
”Am schimbat tratamente de dracii și m-au găsit, dracii ăia mari.
Adică ajunsesem și cu 14-15 pastile pe zi tot crescând doze… Dimineață, prânz, seara, pentru fiecare alte lucruri… Și acum am problema asta, că pur și simplu se obișnuiește creierul cu o anumită doză, sunt ok, funcțională și apoi, după 4, 5, 6 luni un an, nu mai sunt Ok și soluția e până schimbăm tratamentul complet, hai să mai mărim doza. Mai mărim doza și ajungi să mărești doza până iei foarte multe pastile, iar eu fiind foarte creativă și țin foarte mult să scriu și să am mintea mereu așa activă. Imediat simțeam când era mult prea mult.”
Hopa! Vreau să verific informația asta cu Mihai Bran:
”Creativitatea sau putința de a face lucruri îți este afectată de boala în sine, de depresie, când nu te mai poți concentra, când nu mai ești la fel de creativ, când ți-e afectată cogniția, nu mai gândești la fel de bine, nu mai ai aceeași memorie. Boala afectează, nu tratamentul. Tratamentul în cazul unui episod depresiv constă în antidepresive. Antidepresivele nu sedează, nu reduc capacitatea cognitivă… OK, pot să aibă anumite efecte secundare, pot să dea ușoare creșteri în greutate în primele zile, pot să fii un pic mai amețit, poți să ai dureri de cap, poți să ai tulburări de tranzit intestinal, dar cam atât. Efectele secundare dispar după câteva zile, efectul se instalează undeva după două-trei săptămâni, poate chiar și o lună, dar te vei simți bine și vei redeveni funcțional și lucrurile vor intra în normal.”
Ceea ce a făcut și Greta…
”Eu sunt depresivă și sub medicație. De câteva săptămâni am redus pastilele foarte mult, pentru că m-am simțit zmeu și mi se părea că I got this shit. I didn’t. M-a lovit de n-am mai știut iar de mine. Când e ceva chimic de reglat, nu se tratează cu discursuri motivaționale și meditație. Ajută, dar nu vindecă. Așa cum nici pneumonia nu se tratează cu lămâie și ceai de tei. Ajută, dar nu vindecă.”
”Nu există o limitare ca și perioadă maximă în care să iei un tratament antidepresiv. Există doar o limitare și ghidurile recomandă ca tratamentul antidepresiv în cazul unui episod să fie de minim șase luni. Nu se specifică nicăieri cât ar trebui să iei maxim. La fel, din practica mea, din experiență, eu recomand undeva între șase luni și un an. Dacă la un an, lucrurile au intrat în normal, simptomatologia a dispărut, persoana respectivă este perfect funcțională, nu mai are rost să continui tratamentul…”
Uneori, parcursul unui pacient, și așa greu încercat de boală, mai este provocat și de unele disfuncționalități. Insuficienta pregătire a medicilor de familie în a recunoaște depresia – ar fi una. Medicii de familie, zicea Mugur Ciumăgeanu la un moment dat, văd mult mai multe debuturi de depresie decât psihiatrii și psihologii la un loc. Și e foarte posibil să rateze un diagnostic corect, dacă pacientul vine cu simptome precum insomnie, constipație, ceva durere de cap și o stare proastă, o lipsă de chef… Apoi, o altă disfuncționalitate ar fi că nu mereu găsești din prima terapeutul potrivit. Greta spunea că a încercat câteva zeci de terapeuți. Andreea Raicu spune și ea:
”În primul rând să nu îți fie rușine să spui mai ales când te duci la terapie, dacă nu rezonezi cu terapeutul, să nu-ți fie rușine să spui Ne oprim aici, dacă nu simți că se întâmplă nimic. Iar în ceea ce privește psihiatrul sau și psihologul, și psihiatru, pentru mine a fost foarte important să știu cine sunt oamenii respectivi și să am niște recomandări foarte puternice.”
O a treia disfuncționalitate este neîncrederea psihologilor în tratamentul medicamentos prescris de psihiatri și neîncrederea psihiatrilor în terapia făcută de psihologi.
Vă amintiți, că Greta abia recent a dat de Daniela Simache care i-a spus că felul ei de a lucra este în colaborare cu psihiatrul… Am întrebat-o pe Daniela cum se explică asta și mi-a răspuns modest…
”În protocoalele terapeutice și în cărți se vorbește de câteva decenii încoace de echipele interdisciplinare.”
La fel, Mugur Ciumăgeanu spune
”Eu sper ca colegii mei psihiatri să țină legătura cu psihologii, ceea ce nu fac de obicei foarte mult. În principal, cele două profesii cel puțin la noi încă sunt relativ divorțate. Psihiatrii sunt pe ale lor, medicamentele, mare parte dintre ele, sunt destul de accesibile și își fac treaba relativ bine și de multe ori psihiatrii nu recomandă o terapie suplimentară. Nici sistemul nu ne permite, iar psihoterapia este o resursă destul de rară pentru sistem și pentru pacienți, mai ales că psihoterapia nu este decontată prin niciun fel de sistem de asigurări.”
Vai, cum ar fi să fie decontată!
Mi se pare însă că am trecut prea ușor peste un mesaj foarte, foarte important și vreau să insist asupra lui, să îl repetăm ca pe o mantră sau ca pe Tatăl nostru, dacă vă sună mai bine.
Depresia nu este o vină, nu este o rușine și nu este o stare de nebunie.
O las pe Elena Lasconi, că prea spune cu foc:
”E important, asta vreau să subliniez eu foarte tare, și asta mi-aș dori să înțeleagă fiecare dintre persoanele care suferă de depresie sau persoanele care sunt în apropierea celor care suferă de depresie, că ajutorul la psiholog, la psihoterapeut, nu înseamnă că persoana respectivă este nebună. Pentru că există această idee preconcepută în societatea românească că dacă te duci la psiholog sau la psihoterapeut ești nebun. Nici pe departe nu este vorba despre asta. E foarte important să vorbești cu cineva care știe care sunt mecanismele depresiei, știe cum să te aducă în situația în care tu să-ți dai anumite răspunsuri și credeți-mă este foarte, foarte important.
Nu e o rușine, nu trebuie să te consideri stigmatizat pentru că ești depresiv. Depresia este peste tot în societatea românească. Este la profesorul, la profesoara care îți învață copilul, este la persoane care sunt în Parlamentul României, în Guvern, oameni care iau decizii pentru noi… S-ar putea să fie la persoane care ar putea să lucreze în turnul de control de la aviație sau de ce nu în rândul piloților, deci persoane care au o foarte mare răspundere în spate și tocmai din acest motiv este foarte important să vorbim despre asta.”
”Ai senzația că e ceva în neregulă cu tine”
Spune Andreea Raicu
”și că ești singurul care trăiește această dramă și e o rușine foarte mare. Și atunci, rușinea te face să te izolezi, te face să nu mai vorbești cu nimeni, nu vrei să nu-ți vadă nimeni lucrul care în neregulă cu tine.”
”Nu e o rușine să vorbești despre asta și este extrem de important, pentru că nu știu cu cât o ascunzi mai mult, cu atât te afunzi mai mult în ea.”
Ba chiar mai mult decât atât, Mugur Ciumăgeanu zice…
”E bine să fim cât mai mulți cei care recunoaștem că am fost aici, că am trecut prin aceste lucruri. Și, da, un mesaj foarte simplu: nu e nimic rușinos în a fi trist și a fi descurajat.”
Sper că ne-am lămurit cu rușinea și cu vina. Aș vrea acum să aflu ce altceva mai ajută, în afară de terapie și tratamente – pe care eu una le-aș trece pe primul loc.
Mugur zice
”Mișcarea, lumina sunt două lucruri care cumva sunt validate că ajută și care sunt folosite ca terapie adjuvantă. Este ceea ce se numește marșo-terapia sau terapia prin mers și acum, apropo de aplicațiile acestea pe telefon cu 10.000 de pași, 15.000 de pași, 10.000 de pași pot să ajute la depresie. Expunerea la lumină și uneori lumina de anumite lungimi de undă poate să ducă la o reechilibrare a ceea ce înseamnă dinamica și chimia cerebrală, dar dacă este să mergem acum pe lucruri mai ample, ceea ce ajută la depresie cu siguranță este sentimentul de coeziune comunitară, prietenii, echitatea socială. Există studii care leagă foarte mult națiunile unde există inegalități sociale marcate și le leagă de prezența supraaglomerarea episoadelor depresive. Deci mult dincolo de medicamente sau psihoterapie, sunt lucrurile care se întâmplă în jurul omului, contextul și predictibilitatea contextului, siguranța, egalitatea, politicile pot să ajute la, să zicem, remisie sau pot să ajute la revenirea dintr-un episod depresiv. Și iubirea.”
Pe Nuami Dinescu o ajută să plângă.
”Am învățat să-mi spun E ok sa plângi. Nu e nicio dramă dacă plângi. OK, plângi, liniștește-te și hai să vedem ce facem.”
Și să se îmbărbăteze singură:
”Mi-am luat niște niște sarcini, mi-am pus niște lucruri de făcut, în așa fel încât să trasez o graniță între mine și depresie. Iar eu îmi imaginez, îmi imaginez ca pe o persoană. Mai vine și acum din când în când și zice Știi că tu ești a nimănui, de fapt! Știi că orice ai face nu are importanță. Știi că tot acolo ajungi… Diferența între mine cea de azi și cea de acum 30 de ani este că acum îi spun Știi ceva? Du-te de aici. Du-te și lasă-mă. Te-am tolerat destul în viața mea. Poți să stai pe aici, dar nu te mai băga în treaba mea! Lasă-mă în pace. Lasa-ma! Și-mi iau câinele și plec la plimbare, mă duc la sală, m-apuc și scriu, pe unele le public, pe unele nu, pentru că unele dor atât de tare, încât ar cădea povară pe umerii oamenilor care mă știu. Dar eu le scot, eu nu le las să zacă acolo în mine.”
Pe Greta a ajutat-o fotbalul. Ei bine, da, fotbalul.
”M-a salvat un pic așa de m-a scos în lume faptul că am copilărit la țară cu bunicul nostru care ne-a învățat fotbal și să iubim fotbalul și din liceu am început să mă duc constant la București, să vin la București la meciurile de fotbal ale Rapidului.
Și tata prima oară nu s-a ținut de promisiune și ne-am supărat foarte tare. Aveam 14-15 ne-am supărat foarte tare, ne-am dus în garaj că știam că cel mai mult tata iubește mașina, Dacia lui, și ne-am dus în garaj și am încercat noi cu șurubelniță, cu o bâtă să îi spargem parbrizul, i-am spart parbrizul și încercam să îi dezumfăm și roțile și, bine, cu un cuțitaș de bucătărie nu am reușit. Dar i-am spus înainte, dacă nu ne duci la meci nu-ți promisiunea, îți devastăm mașina.
Noi voiam să stăm în mijlocul galeriei, acolo, lângă tobe și-ți dai seama două adolescente singure la București. Venea tata cu încă doi prieteni, ăia nici microbiști, nici fotbal, se înjura pe lângă noi, noi eram acolo în extaz. În fine, Rapidul chiar m-a salvat. Era singurul pretext al lunii sau al săptămânii să știu că vine sâmbătă și plecăm la București să mă duc la meci.
În rest, nu numai că nu mă interesa, mai aveam un coleg îndrăgostit de mine a fost îndrăgostit de mine patru ani de zile. Nu-l vedeam, nu-l știam!”
Drumurile astea repetate de la Alexandria la București îmi aduc aminte de o altă discuție pe care am avut-o cu Greta:
”E o boală scumpă depresia?
Băi, da, e o boală foarte scumpă.
Când zici că faci terapie de 20 de ani, iei medicamente de 8 ani, în plus sportul care costă și el dacă te duci la sală de șase ori pe săptămână..
Sportul, meditație, podcasturi, workshopuri de meditație. Am și scris despre asta la un moment dat – că eu sunt printre norocoșii cu toate ghilimelele de rigoare care suferă de, i-am zis eu, ”depresia de bulă”. Că eu măcar văd pe facebook niște citate și citesc despre depresie, că eu măcar îmi permit luxul să mănânc două luni de zile doar banane și pepene galben iarna, că am Netflix și mai văd documentare, că am prieteni așa tatuați și mișto cu care pot să vorbesc, că mă duc la teatru, că îmi permit terapia care este foarte scumpă… Adică este o depresie de bulă și sunt norocoasă că sunt în bula asta și îmi permit să o am ca să zic cu toată ironia și subtilitățile de rigoare. Pentru că în țară e devastator ce se întâmplă. Îți dai seama câți oameni nici măcar nu îndrăznesc să dea ei două milioane pe o ședință să vorbească cu un străin necunoscut, pastile la fel, unde naiba… Nu mai zic că oamenii din provincie sau din sate… Ei n-au nici clinică, un dispensar… Meditație? Doamne!
Cu patru milioane pe două săptămâni pe lună să zicem așa la provincie, păi cu patru milioane îl crești pe ăla micu’ o lună de zile și cu haine, și cărți, și mâncare.”
În România, numărul persoanelor care suferă de depresie a crescut de la 1,5% în 2014, la 5% în 2017, potrivit datelor Institutului Național de Sănătate Publică. Date mai recente nu există.
În realitate, sunt foarte multe alte persoane nediagnosticate încă și motivul este simplu: depresia este privită în majoritatea situațiilor ca un moft sau ca o perioadă de tristețe care va trece. Dar depresia este o afecțiune reală și trebuie tratată cu terapie și, când e cazul, cu medicamente.
Podcastul acesta face parte din campania Depresie, nu impresie a Coaliției Organizațiilor Pacienților cu afecțiuni Cronice din România. O altă componentă a acestei campanii este grupul de Facebook Prieteni cu depresie, creat special pentru prietenii și rudele celor care suferă de depresie. Dacă sunteți în căutare de sfaturi, căutați-l și intrați în el.