Mi-am pierdut motivația de a face sport, iar alimentația mea o ia pe căi atât de profund greșite, cum nu credeam că o să reușesc vreodată.
Spoiler Alert: Articolul acesta nu este cu recomandări, aș zice chiar dimpotrivă! Deci dacă îți imaginezi că la finalul lui vei găsi niște pilde bune de însușit, oprește-te aici, nu-ți pierde timpul.
Am în jur doar povești de succes:
- Un prieten care a ajuns la vreo 250 de zile consecutive de alergare – nu mult, vreo 5 km pe zi, dar 250 de zile consecutive!
- Câștigătoarea de la Semimaratonul Bucureștiului, o tipă de 37 de ani, care are 3 copii (unul de 18 ani) și care s-a apucat de alergat acum 3 ani, ca să slăbească după cea de-a treia naștere!
- Un actor, Iulian Postelnicu, care și-a propus să alerge 143 de semimaratoane (21 Km) în zile consecutive, ca să strângă bani pentru Școala Primară Concordia. A ajuns la semimaratonul nr. 96.
- Daniel Moldoveanu, tipul de care am și scris aici – cel care s-a apucat de alergare deși nici nu știa că există concepul, pentru el era doar „fugă”, iar acum aleargă câte 24 de ore pe nisip, pe malul mării.
Dar nu se lipește de mine nimic! Ni-mic!
Îi admir, dar nu pot să le urmez exemplul. Gândurile mele despre ei sunt doar de genul ăsta: „Băi, dar cum de planul de a alerga zi de zi, care li s-a părut bun la început, pare bun și în zilele cu ploaie, cu vânt, cu oboseală, cu iubita/iubitul acasă, cu serialul ăla nou pe Netflix, cu durerea la genunchi, cu unghiile de la picioare netăiate, cu pantofii uzi de la alergare de ieri etc.?”
Și-mi aduc aminte de un interviu pe care i l-a dat Buzz Aldrin, al doilea om care a pășit pe Lună, jurnalistului Chris Jones. Întrebat cum ajungi să fii atât de curajos, Aldrin a spus ”It is the gradual accumulation of discipline”. Tare, nu? Acumulare graduală de disciplină! Mi se pare rețeta perfectă, înțelepciunea supremă, răspunsul potrivit la orice întrebare ai avea în viață.
Și-am încercat, să știi. Am avut acum vreo lună-două vreo 8 zile de alergat consecutive, chiar așa se numea alarma de la 6.30 – acumulare graduală de disciplină – dar după 7 zile a început să mă doară un mușchi la tibie, în a 8-a, durerea a fost și mai mare, iar în a 9-a zi s-a oprit disciplina mea. N-am făcut nici măcar work-out-uri acasă de mâini sau abdomen. Nimic! Ni-mic!
Așadar, întrebarea mea e unde găsesc motivația, cum fac acumularea asta de disciplină, când fac și eu un declick, când am revelația aia care zice „Până aici!” Sau „Asta e! Pentru asta merită să nu dai iama în toate dulciurile pe care le găsești în drum!”
Poate e de la oboseală, nu zic nu! Toată energia mea în ultima vreme se duce la job, toată motivația mea ține de „trebuie să iasă treaba bine la agenție”. Iar mâncarea e recompensa – „Lasă, bucură-te, mănâncă! Uite cât ai muncit! Meriți!” Uneori e ca și cum aș fi două persoane într-una. O persoană mă locuiește în prima parte a zilei și zice „Chiar trebuie să te abții, pe bune, uită-te la tine!” și alta care îi ia locul primeia fix în timpul mesei de prânz și care zice „Dar de ce să nu mănânci, dacă mâncarea îți aduce atâta bucurie?”.
Recunosc că m-am săturat să mă urc în fiecare zi pe cântar în speranța că o să arate mai puțin decât ieri, deși sunt conștientă că nu am făcut nimic în direcția asta. Mi-e dor de antrenamente constante pentru vreun maraton.
Cea mai slabă din toată viața mea de femeie matură am fost în perioada divorțului, dar mă gândesc că poate oi reuși să slăbesc și fără să mă despart iar de Lucian 😊
Mda… Cam asta e povestea mea cu lipsa de motivație. Tu cum stai la capitolul ăsta? Mai ai? Ai pierdut-o și tu? Sau ai pierdut-o și apoi ai regăsit-o? A fost un proces sau un moment de revelație? Ce te-a ajutat? Și mai ales: te-a ținut? Că eu de asta am nevoie, de motivație constantă pe termen lung!
Ți-am zis de la început să nu te aștepți la un text inspirațional, sunt aici doar în speranța că dacă scriu, poate îmi pun ordine în gânduri. Sau poate descopăr că nu sunt singură. Sau poate, mamă, cum ar fi!, fac un declick și văd sensul, capăt puterea de a transforma o dietă într-un stil de viață!
Până una-alta, articolul ăsta e fix ca bancul ăla cu țăranul care și-a dus vaca la târg (s-ar putea să îl mai fi scris pe blog și cu altă ocazie, că doar p-ăsta îl știu și p-ăla cu câinele în deșert, atât!) – „Aaa, dar ce vacă ai, bade aici! Dă lapte mult? / Nu dă, nepoate! Abia dacă dă un litru. / Dar o fi bun, atunci! / Nu e bun deloc! E acru ca lămâia! / Păi atunci poate o iau de carne! / Ce carne, nepoate? Tu nu vezi ce slabă e? Numai oasele de ea! / Stai, măi, bade, dacă aia nu, aia nu, de ce ai adus vaca la târg? / S-o fac de râs!”