De la 105 Kg la 24 ore de alergare, în doar doi ani

Are 46 de ani, 75 de kg și, ultima lui ispravă este că a alergat 24 de ore, pe nisip, pe malul mării. 24 de ore! Acum doi ani avea 105 kg și nici măcar nu știa că în București sunt oameni care ies la alergat. Îl cheamă Daniel Moldoveanu și mă bucur că de la volanul autobuzului pe care îl conducea acum patru ani, a oprit radioul pe frecvența Radio Seven, unde pe vremea aia făceam matinalul împreună cu Mihai Găinușă. Mai apoi a început să ne sune, iar treptat ne-am împrietenit pe Facebook. Atunci, el era clientul fidel al patiseriilor din oraș și eu alergam mai mult – ambele detalii sunt importante în poveste, o să vezi mai jos.

Am ajuns pe nesimțite la 105 Kg

V

Eu preferam să zic că sunt gras, dar soția spunea că sunt de-a dreptul obez. Și cred că așa era, de vreme ce aveam 105 kg. Asta se întâmpla în 2017, acum doi ani.

Nu am fost tot timpul gras, cam după ce m-am însurat am început să mă îngraș. Probabil din cauză că soția nu era o gospodină foarte bună și pentru că nu gătea acasă, ieșeam în fiecare seară în oraș și mâncam la pizzerie, la restaurant. Nu făceam sport… Pe nesimțite, fără să îmi dau seama, am ajuns la greutatea aceasta.

Acum 11 ani am mai avut o tentativă să slăbesc. Tot așa, ajunsesem aproape de sută și am reușit într-o lună de zile să slăbesc 10 kilograme. Dar când am ajuns pe la 90 am zis că n-o să mă mai îngraș, că e ok așa… Am renunțat după trei luni de zile și ușor-ușor am început iar să mă îngraș.

Mi-aduc aminte o fază acum vreo trei ani, mă uitam în oglindă la mine și efectiv îmi părea că sunt un om bătrân. Și mă gândeam Am 44 ani, stau eu să mă apuc să slăbesc!

Eu lucrez la STB (fostul RATB), sunt șofer de autobuz – ca să nu se înțeleagă și motivul sedentarismului. Stau opt ore pe scaun și am scuza că mă trezesc la ora 3 dimineața și vezi, Doamne, nu am timp de sport, sunt prea obosit. Îmi găseam scuze, mi se părea că nu mai merită. Nu găseam nicio motivație.

Declicul a fost când pateul s-a scumpit de la 3 la 3,50 lei.

Totul a început în 2017, când am fost cu familia în concediu în Grecia și am urcat pe Muntele Olimp. Am urcat fără probleme, este o ascensiune de dificultate medie, oricine cu o mică dorință o poate face, chiar dacă într-un timp un pic mai lung. Dar trei zile după aceea nu am putut să mă mișc! Aveam o febră musculară teribilă, parcă eram anesteziat. Toate mișcările pe care le făceam erau mecanice. Și atunci m-am gândit Chiar așa, să fie nevoie să pățesc asta ca să mă apuc de treabă?
Apoi, când m-am întors în București, am avut norocul că patiseria de la Gara Basarab, de unde luam la fiecare cursă pe care o încheiam ba un covrig, ba un pateu, ei bine, patiseria asta a scumpit pateurile de la 3 lei la 3.50 lei. Eu eram client fidel al patiseriilor! Acum, când povestesc, toată lumea râde, îmi spune că nu este adevărat, dar efectiv ăla fost declicul de care eu am avut nevoie ca să renunț la pateuri. Nu era vorba de 50 de bani, dar aveam nevoie de ceva să mă pună în mișcare. Atunci i-am spus unui coleg Eu, din momentul ăsta, nu mai mănânc nici pâine, nici pateuri și plec pe jos acasă. Alerg, merg, alerg, merg… Undeva pe la jumătatea lui septembrie 2017 – atunci am început.

Și cât faci până acasă?

Sunt 8-9 km. Acum i-aș face în 40 de minute, atunci făceam o oră jumătate. Mergeam 200 m, alergam 200, iar mergeam 300, alergam 100… De fapt, atunci nu îi ziceam alergare. Ziceam Trebuie să slăbesc, deci trebuie să fug!

Într-o lună de zile, de la 105 kg am ajuns la 96-97 Kg doar renunțând la pâine și făcând drumul acesta în fiecare zi, pe jos, indiferent de vreme.

A trebuit să trec peste neîncrederea soției care îmi spunea Ai mai slăbit tu o dată, o să renunți și acum! Singura care m-a susținut de la început a fost Mădălina, fata mea mijlocie (am trei fete), cea cu care alerg acum.

Nu știam nimic de grupuri de alergare ca să mă duc eu înspre alergare și alergători, nu cunoșteam absolut nimic, nici nu vedeam lumea pe stradă că aleargă. Nici nu știam că există așa ceva. Asta până în martie-aprilie 2018.
La începutul lui februarie am intrat în concediu și plecam în fiecare seară de acasă la alergat. Deja îmi făcusem un program – din Voluntari mergeam până la Centură la Ștefănești, după aceea veneam pe șoseaua Afumați și prin dreptul complexului Europa reveneam spre casă. Erau în jur de 9-10 kilometri, pe care îi făceam zi de zi. Trei săptămâni cât am fost în concediu am alergat, am fugit, de fapt, că nu știam pe atunci de alergare, apoi am mers, iar am fugit, iar am mers.

De la fugă la alergare

După aceea, pe la jumătatea lui februarie-martie 2018, ai intervenit tu cu acea postare în care spuneai că ești interesată de Semimaraton Băneasa Forest Run.

Acela a fost primul eveniment de alergare de care am aflat eu și primul care mi-a arătat că există și altceva decât o fugă aiurea seara prin oraș.

Martie 2018 – 11 km

La jumătatea lunii martie am fost la un antrenament pentru Băneasa Forest Run, organizat de Theo Manolache, prietenul nostru comun. Era prima oară când vedeam mai mulți alergători la un loc. Mă uitam la ei și apoi mă uitam la mine cum eram îmbrăcat în pantaloni de training, cu niște adidași cu care acum, probabil, nici pe stradă n-aș merge. Și îi vedeam pe ceilalți echipați exact așa cum trebuie, ca la carte. Mă simțeam, să nu zic în plus, dar mă simțeam de parcă nu eram de acolo.

I-am zis lui Theo că nu am alergat niciodată 11 Km cât trebuia la antrenamentul ăla. Theo m-a îmbărbătat din prima și mi-a zis O să-i faci fără nicio problemă. Nu știi tu, dar poți să-i faci. Atunci, cu ei, am alergat primii 11 kilometri fără să mă opresc. Vreau să zic că eram extaziat. Asta e cuvântul. Îmi venea să sar în sus de bucurie! Peste o săptămână era următorul antrenament. În acea săptămână a nins, s-a pus zăpadă de peste 20 de centimetri. Cu toate astea, spre uimirea mea, la antrenament au fost peste 20 de persoane care alergau prin zăpadă.

Aprilie 2018 – 21 Km

La Băneasa Forest Run am alergat primul semimaraton, era în aprilie 2018. Cam în momentul ăla am început eu să îmi dau seama ce înseamnă alergarea de fapt și ce înseamnă să întâlnești oameni care au această pasiune.

Acolo l-am cunoscut pe domnul Radu Neagu. De la el am aflat că există grupuri de alergare, el mi-a spus în ce zile se aleargă, la ce ore, unde… Și am rămas Wow, așa multă lume aleargă? Dar unde sunt? Că eu nu îi văd!

Așa am aflat de 3,2,1, Sport, grupul lui Radu Restivan. Vreau să zic ce face acel om este absolut senzațional pentru toată lumea. Nu știu dacă știe, probabil o să afle, dar îi port un respect deosebit. El este omul care face dezinteresat absolut totul pentru zeci de oameni care aleargă. Am fost, de curiozitate, să văd ce se întâmplă la o alergare 3, 2, 1. Acum pot să îi zic alergare! 😊 Foarte mult timp am fost cu ei, așa m-am integrat și am văzut de fapt ce înseamnă să alergi. Și a început să îmi placă! Cu o săptămână înainte de Băneasa Forest Run, m-am înscris la alergarea de 10 kilometri a Constantinei Diță. Nu știu cum am reușit să alerg 44 de minute. Lumea zicea Wow, felicitări! Ce timp bun! Dar eu nu știam în baza a ce spun ei asta.

Și cam de acolo am început! M-am înscris la toate concursurile – la Asaltul Lupilor, la Cindrel în alergare, la un semimaraton montan, la Plopeni, la tot felul de crosuri – al veteranilor, al Loteriei… la Student Run… Unde puteam, mă înscriam!

Nu vreau să zic câți bani am cheltuit, pentru că nu a contat pentru mine. Și, oricum, din momentul când am început să alerg, am renunțat la mașină. Iar cele trei, patru, cinci milioane pe care le dădeam pe benzină s-au dus în alergare, deci nu pot să zic că am pierdut din bugetul familiei.

Anul trecut în iulie am fost în concediu, în Apuseni. Un prieten, Cristi Borcan, probabil l-ați remarcat, e un tip excentric, aleargă cu un costum de Superman pe el și care este și nutriționist, a postat în seara în care am plecat eu în concediu că a rămas în pană pe autostradă și dacă este cineva care poate să îl ajute.
Pe vremea aia, soția încă nu se dăduse de partea mea. Tot credea că o să renunț la alergare, că o să îmi treacă. Îmi scotea ochii că o să ne schimbăm traseul ca să ajut eu alergătorii! Eu mă mai văzusem doar de 2-3 ori cu omul ăsta în toată viața mea și acum făceam vreo 50 de km în plus și schimbam traseul stabilit pentru concediu doar ca să îl ajut. Ăla a fost încă un moment care mi-a adus toată familia aproape în alergare. Eu l-am ajutat și el a știut cum să-mi convingă soția că ce fac eu este un lucru bun și că ar trebui să-l facă și ea. Eu la momentul acela, în iulie anul trecut, ajunsesem la 85 de kilograme și eram blocat la greutatea aceea. Soția avea mai multe kg decât ar fi trebuit. Când am terminat vacanța l-am sunat să văd ce mai face și ne-am întânit în drum spre casă, la o benzinărie.

Am stat acolo vreo două ore și am tot discutat. Apoi am mers toți la noi acasă și Cristi, când a coborât din mașină, avea la el o geantă mare. Am intrat în bucătărie și atunci Cristi a scos un cântar și i-a spus soției să se urce. Ia uite, șaizeci și ceva de kg! Păi tu, la înălțimea ta, ar trebui să ai 52-53 de kg. Uite, eu m-am gândit să vă fac o propunere la toată familia pentru că și voi m-ați ajutat. Vă trimit meniuri personalizate la fiecare, cu condiția să îmi permiteți să postez pe Facebook eventualul vostru succes. Soția, bineînțeles, s-a gândit pragmatic Bine, dacă nu-mi ceri niciun ban… Din acel moment, soția mea a devenit cel mai bun elev al lui Cristi, a avut o ambiție ieșită din comun și în câteva luni de zile a slăbit peste 10 kilograme. Vreau să zic acum arată mai bine ca în liceu! S-a apucat și ea de alergare, la primul ei concurs a câștigat locul întâi pe categorie de vârstă.
Iar eu am reușit din acel moment să trec de acel prag de 85 Kg. Acum am 75-76 Kg.

Pe grupurile de alergare nu vezi un om supărat. Efectiv te încarci cu energie pozitivă. Datorită acestor oameni, datorită alergării, eu consider că am devenit un om mai frumos, interior. Pur și simplu ăsta este cuvântul.

Mai 2018 – 42 Km

Primul maraton când a fost?

E și aici o poveste! Era pe la jumătatea lunii mai, anul trecut…

Deci la finalul lunii aprilie ai făcut un semi și două-trei săptămâni mai târziu ai alergat un maraton!?

Da, deși am învățat că niciodată să nu zici că ai alergat un maraton dacă nu l-ai alergat într-o competiție! Nu, ai alergat 42 de kilometri!

Într-o zi, fiica a plecat la școală, soția la serviciu la ora 7 dimineața și eu le spun: Copii, îmi iau adidașii și mă duc să alerg un maraton. Fata mea mi-a spus Du-te, tati, dacă nu ai altă treabă! Și am plecat de acasă, din Voluntari, am luat-o prin Pipera, m-am dus în Herăstrău unde am dat două ture de parc, am ocolit pe la Izvorul… practic, l-am făcut prin oraș. Cred că l-am făcut în aproape șase ore. Când am ajuns pe la kilometrul 32, simțeam că tot ce trebuie să fac este să mă urc într-o mașină și să plec acasă. Senzații de vomă, tot ce era mai rău! Mulți kilometri i-am mers. De pe la km 33 până la 38-39, cred că i-am făcut fără niciun control, eram anesteziat… Am plecat spre casă pe Șoseaua Fundeni și am început să alerg de frică pentru că mi se descărca telefonul și mă temeam că dacă nu se înregistrează 42 km, nu o să mă creadă nimeni! În momentul în care am făcut 42,200, aveam 2% baterie și mi-a zis telefonul că se închide că nu mai are baterie. Am salvat imediat alergarea și am căzut pe o bancă undeva pe Șoseaua Fundeni. Cred că am stat un sfert de oră acolo. Când a venit primul autobuz nu am fost în stare să mă ridic, l-am așteptat pe al doilea. Dar oboseala asta era numai fizică, psihic eram în al nouălea cer. De atunci puteam să mă laud că am făcut 42 de km!

Primul maraton, adică 42 de km într-o competiție, i-am făcut în octombrie 2018, la Maratonul Bucureștiului. Probabil adrenalina, probabil lumea multă, toatea astea m-au făcut să alerg în 3 ore 29 de minute. Deja eram legitimat la clubul sportiv Locomotiva, unde este antrenor domnul Ștefan Oprina. Fiind înscris în clubul ăsta, am participat la Masters (persoane de peste 35 de ani, legitimate în cluburi sportive) în cadrul Federației. Cu timpul ăsta, de 3 ore 29, am ieșit pe locul 3 și mi-au dat o medalie de bronz și de la Federație.

Nu conștientizam că am scos un super timp. Cristi, colegul meu mi-a spus Măi, nene, ai terminat în 3 ore 29 minute! Eu alerg de doi de zile și nu am reușit asta!

Abia după aia am înțeles eu că pot să alerg și mai repede, și mai bine.

Unde începusem să alerg ca să slăbesc, am ajuns să mănânc ca să pot să alerg cât vreau!
În momentul ăsta am renunțat să mă mai cântăresc – maximum o dată la două săptămâni, nu mă mai interesează.

August 2018 – 60 Km

Am observat că a început să îmi placă să alerg pe distanțe din ce în ce mai lungi. Căpătând condiție fizică, căpătând rezistență am început să alerg din ce în ce mai mult. Prin august anul trecut am alergat 60 de kilometri cu un prieten prin București.

Decembrie 2018 – 100 Km

Apoi, pe 30 decembrie, am organizat eu o alergare, între noi prietenii. Era ziua unei unei cunoștințe și am organizat un ultramaraton în cinstea ei – am alergat pe 30 decembrie, pe frigul acela, 100 de km in parcul IOR. Ne-am propus să îl terminăm în 12 ore, dar au fost vreo 15. Următoarea alergare de 100 km a fost prin februarie în jurul Stadionului Național. Provocarea era să reușesc să termin în 12 ore. Vreau să zic că, spre bucuria mea, am alergat în jurul stadionului Național, unde o buclă are un kilometru, am alergat 103 kilometri în 12 ore.

Văzând că am putut, mi-am dat seama că pot mai mult de atât. Practic, pentru mine erau niște bariere mentale, nu fizice.

Mai 2019 – 145 de Km în 24 de ore

Ultima alergare, Autism 24h Marea Neagră, a fost epică pentru mine și probabil nu o să o uit niciodată.
Acolo am ajuns să alerg dintr-o întâmplare. Alergasem vreo două ore la un eveniment caritabil organizat de un prieten, Sergiu Ilieș, dar nu știu de ce a avut el impresia că eu am alergat 12 ore atunci, așa că mi-a făcut propunerea să particip la alergarea de 24 de ore. Eu i-am zis că nu am alergat niciodată pe nisip, că nu am alergat niciodată 24 de ore, dar el mi-a zis că să stau liniștit, că m-a văzut el cum alerg!

La alergarea asta pe nisip de 24 de ore au participat 2400 de oameni în 60 de echipe. Fiecare echipă putea să aibă maxim 20 de participanți.

Alergam într-o buclă de 3 kilometri pe nisip, la Mamaia. Plecam de la start, mergeam 1,5 km, colectam un jeton, reveneam pe același drum, puneam jetonul într-o urmă. Hamsteri pe rotiță! (râde) Fiecare alergător alerga cât putea. Alergare e mult spus! Să alergi 3 km uneori și în 40 de minute, aia nu mai e alergare, dar noaptea, după ce colectam jetonul, alergam cu vântul în față. Și era vântul acela de pe malul mării!
Am ajuns acolo cu inima strânsă – alergasem 12 ore, dar nu alergasem 24! Trebuia să alerg noaptea, ori eu nu prea alergasem noaptea! În plus, nisipul! Alergarea pe nisip îți mănâncă o dată și jumătate din energia pe care ai consuma-o pe asfalt. Iar echipa care mă cooptase era echipa care câștigase anul trecut competiția! Vă dați seama ce pretenții erau! Vreau să zic că februarie, martie și aprilie am alergat ca un nebun ca să nu mă fac de râs acolo. În februarie am alergat în jur de 800 de kilometri. Asta înseamnă o medie de 21 de kilometri pe zi. În martie am scăzut la 600 km. În aprilie am alergat vreo 500 km, am făcut alergări mari, de 60-70 de kilometri.

În concurs am reușit să alerg 145 de kilometri în 24 de ore, având al doilea număr de kilometri în cadrul echipei. Primul a fost un coleg care a alergat 153, iar eu și căpitanul echipei am alergat 145 km fiecare. Echipa noastră a câștigat și anul acesta concursul. Pentru mine, din cele 24 de ore, alergare efectivă a fost de 20 de ore și jumătate.

A fost cea mai grea și mai frumoasă competiție la care am participat și la care evident că o să merg și la anul, mult mai bine pregătit pentru că acum știu ce înseamnă, am trecut de bariera celor 24 de ore alergate.

Până nu am alergat 11 km nu am știut că pot. După aceea 21. Am alergat 42 km, am știut că pot și 42. Apoi 12 ore, apoi 24 de ore.
Practic, la mine au fost doar niște bariere psihice. În momentul în care le-am trecut, am văzut că dincolo nu e chiar așa de negru.

Se zice că dacă alegi 21 km vorbești cu cel de lângă tine. De la 21 până la 42 vorbești singur. Dacă depășești 42 de kilometri și te duci spre sută, începi să vorbești doar cu Dumnezeu. Am constat-o pe propria piele. După ce depășesc 40 km și merg spre 50, 60 km, aud în jur numai fraze de genul Of, Doamne, mai e mult?, Dumnezeule, dar ce caut aici?

(îi vibrează ceasul la mână) E ceasul! Îmi spune să alerg. (râde)

Marele câștig este faptul că noi, familia Moldoveanu, ne-am schimbat viața, suntem oameni mai fericiți.

Am trei fete, două dintre ele, cea mijlocie și cea mică au început și ele să alerge urmând exemplul meu. Fiica mea a alergat acum primul ei semimaraton la Semimaratonul Bucureștiului. A terminat în 2 ore și 20 minute. La fel și soția. Le-am schimbat viața total. Practic, dacă stăm să ne gândim, despre asta este vorba. Ne-am schimbat viața și am trecut de la o viață urâtă, sedentară, de stat la televizor și mâncat popcorn, la alergare. De fapt, ăsta este marele câștig, faptul că noi, familia Moldoveanu, ne-am schimbat viața, nu mai suntem acele persoane durdulii. Eu, cel puțin, eram mai mult decât durduliu. Suntem oameni mai fericiți! Se vede că alergarea ne-a făcut mai fericiți!

Ăsta nu mai e un drum de pe care să te oprești! Nu mai pot să zic Gata, am alergat doi ani de zile, acum doi ani de zile stau! E ca un drog, dar e un drog bun!

Există câțiva oameni care m-au ajutat foarte mult. Nu pot să nu încep cu tine, Laura Ivăncioiu: din postarea ta de pe Facebook am aflat că există alergări organizate. Apoi, Theodor Manolache a fost primul om care m-a încurajat și mi-a zis că pot alerga 11 km fără probleme. După aia a venit domnul Radu Neagu, un om în vârstă de 50 și ceva de ani care mi-a spus despre grupurile de alergare. Radu Restivan și grupul 3,2,1 Sport, alături de care am descoperit plăcerea alergatului și am descoperit oamenii frumoși (apasă pe cuvântul ”frumoși”) din București. Părerea mea este că e grupul cel mai frumos de alergare din București. Cristi Borcan a avut un rol covârșitor în a o convinge pe soție să se apuce și ea și altfel alergi în familie! Și primul om care m-a făcut să alerg o distanță mare, un prieten, Vali Badiu. Aceștia sunt oamenii care au grăbit evoluția mea.

De unul singur, poate că și acum aș fi fugit! Dar acum pot să zic că alerg!