Invitatul meu de astăzi este actor la Teatrul Național, dar colaborează cu mai multe teatre de stat și independente. Este probabil actorul cel mai prolific din România. Spun cu bucurie și respect, bine ai venit la podcast noi3.life, Marius Manole!
Ascultă pe Anchor.fm:
Ascultă pe Soundclound:
Bine v-am găsit. Nu știu dacă sunt cel mai prolific. Cred că și domnul Horațiu Mălăele e acolo, cred că și doamna Maia Morgenstern… Bine nu că m-aș compara cu ei, dar ca nivel de muncă, ca spectacole, avem peste tot și în toată țara și tot timpul, practic.
Știu că ai spus într-un interviu recent că înainte de izolare jucai în 30 de spectacole pe lună și nu îmi dau seama dacă a fost o hiperbolă sau chiar așa era.
30 de reprezentații! Jucam în fiecare seară, uneori cred că de două ori sau de trei ori pe seară. În ultimul timp, cam de 2 ori pe seară. Acum sunt în vreo 14-17 spectacole cu totul.
Dar ai avut o perioadă în care ai jucat în 30?
Am avut o perioadă în care am jucat în 25 de spectacole, cel mai mult. Dar, repet, am avut 30 de reprezentații pe lună, adică jucam în fiecare seară, seară de seară, fără nicio pauză. Devine la un moment dat ca un fel de rutină, deși în meseria noastră, niciun spectacol nu seamănă cu altul. Fiecare seară e deosebită în felul ei adică e cu totul altă energie, alt public…
Te-ai gândit vreodată dacă hiperactivitatea asta compensează ceva?
Păi categoric compensează. Compensează tot. Nu vorbirăm noi de depresie și de faptul că uneori depresia se manifestă prin hiperactivitate? Nu, compensează un fel de a nu ști să trăiești. Dar nu că nu vreau, nu că nu că nu am toate condițiile, nu că nu am tot ce îmi trebuie, pur și simplu nu știu să trăiesc. Adică nu știu dacă mai are cineva acest sindrom. Nu știu ce să fac! Adică îmi place să am liber, atenție, iubesc să stau acasă. Pandemia asta mi-a prins de minune. Sincer acum, sigur că o să mă urască lumea, eu nu vreau să se termine, dar, bine, nici nu vreau să moară oameni sau să se oprească economia, dar când stau acasă nu știu ce să fac. Mi-e groază când deschid ușa și zic OK, azi am o zi liberă. Și pentru că nu știu ce să fac, pierd zilele. Nici nu citesc, că zic, lasă, mai încolo… Bine eu și funcționez pe chestia asta că ”trebuie”. Trebuie, trebuie, trebuie. Vorbeam cu Ilona Brezoianu, colega mea, care spunea Băi, dar nu îți mai pune targetul ăsta ”trebuie”. Ce tot trebuie? De ce trebuie să citești? N-ai chef, nu citești! Nu ai chef să faci de mâncare, nu faci de mâncare, nu ai chef să ieși, nu ieși! Ai chef să stai, stai. Dar la mine totul e așa: mă scol dimineață și spun azi Trebuie să aia, aia, aia… Nu fac nimic din ce spun că trebuie și după aia mă apucă depresia. Uite, bă, stai că nu sunt în stare să fac nimic din ce trebuie. E un fel foarte ciudat… De aia la teatru, eu sunt fericit pentru că acolo trebuie să joc și joc! Adică n-am cum să zic Băi, trebuie să joc, dar în seara asta nu joc. Adică forțat, neforțat să îmi fac treaba și atunci, de aia sunt fericit la teatru, pentru că de acolo vin cu împlinire.
Voiam să vorbim despre aceste două paradoxuri, ăsta că ai declarat că aproape că nu dorești să înceapă activitatea, dar în același timp munceai foarte mult… Să zicem că am acoperit acest subiect. Un alt paradox pe care l-am sesizat la tine e că de mic spuneai că dorești să locuiești într un oraș mare ca să nu știe lumea de tine, dar ți-ai ales o meserie care nu îți permite să nu țtie lumea de tine.
Da, e o vraiște în capul meu. Eu vă zic eu vă zic! E paradoxul bufonului – vorba lui Ștefan Peca. Paradoxul bufonul cred că e un termen inventat, nu există. Acuma, pregătesc un spectacol despre cum să-ți îmblânzești bestia din tine. Aici este paradoxul bufonul – ăsta care are tendința să facă pe bufonul cu toată lumea, să fie la o masă, să râdă cel mai mult, să bea cel mai mult, mă rog, tot felul de lucruri, doar ca să nu stea cu el. Și atunci, cum să spun, îmi place orașul mare pentru că într-un fel îmi asigură anonimatul în viața de zi cu zi și lumea nu știe unde stau, nu ne cunoaștem atât de bine vecini între noi… Deși am nimerit pe o stradă unde toți vecinii sunt foarte faini și îmi place de ei… Și am ales meseria asta, pentru că la momentul la care am ales-o, altceva nu aș fi putut să fac. Adică pentru mine, meseria asta a fost un colac de salvare foarte mare pentru că altfel chiar n-aș fi știut să exist. Meseria asta mi-a dat un ascunziș foarte fain, adică pur și simplu, Lasă-l, domnule, că e artist! Și atunci pot să fac orice! Nu chiar orice trece prin cap, nici nu fac orice-mi trece prin cap și nici nu-mi trec atât de multe rele prin cap cum aș vrea eu! Aș vrea să-mi treacă, să fac tot felul de nebunii. Mi-ar plăcea foarte mult să fiu un artist care face, Mamă, mamă, a făcut o chestie, s-a auzit… Dar nu sunt în stare, că de felul meu eu sunt de formație sunt foarte clasic, de fapt! N-am fost niciodată un rebel!
Știi de cine îmi aduci aminte când vorbești așa? De Andreea Esca. Și ea zicea Mi-ar fi plăcut să fiu așa… fetele de la PR îmi zic Mai fă și tu chestii interesante, dar eu, de fapt, doar muncesc.
Da, da, dar eu chiar mă recunosc. Avem și așa, un soi de cumințenie moștenită de la părinți, un soi de educație, care nu ne permite să ies în pantaloni în care să mi se vadă fundul, deși, poate că în capul meu zic Ce tare ar fi să ies așa, să fiu trashy, dar nu pot, că mama mea în cap zice Unde te-ai îmbrăcat așa, tu nu vezi că râde lumea de noi? Ce Dumnezeu? Ai o educație, te-am educat într-un fel… Atunci atrag pantalonașii până sub burtă, frumos, îi leg cu o curea clasică, ca să nu fie nici neagră, ca să nu bată la ochi… Acuma, de exemplu, mă pregătesc să merg la Gala Gopo și cu ce să mă îmbrac ca să nu ies în evidență? Și bineînțeles că eu cum nu știu să fac nimic pe lumea asta în afară de teatru și ăla, mă rog, nu știu dacă știu să-l fac, am sunat un stilist să mă îmbrace și o să fie total straniu. O să mă duc acolo și o să se uite toată lumea la mine pentru că nu se poate să vii îmbrăcat așa. Sigur că e Garden Party și așa mai departe, dar eu o să fiu pur și simplu în pantaloni scurți și cu sacou. Îmi place foarte tare, dar în același timp, pentru mine e ceva foarte bizar. Aștept să văd. Sigur că Ilona Brezoianu și toată șleahta o să râdă, o să fiu ciuca bătăilor… Dar asta vorbeam, că, uite, noi nu avem un stilist. Noi, actorii, nu suntem obișnuiți să avem stiliști nu suntem obișnuiți să ne ocupăm de imaginea noastră…
Voi n-aveți nici PR… Mi se pare o mare pagubă. La televiziunile din România apar toate nulitățile, dar actorii, care ar putea să facă și entertainment și să spună lucruri cu cap, ei nu apar pentru că de fapt nu sunt promovați.
Da, pentru că noi am fost obișnuiți, generația mea a fost obișnuită, preluând de la generațiile dinainte, că actorul trebuie să fie o ființă extrem de modestă, extrem de umilă, care și dacă are succes să zică că nu are și, dacă cumva, are succes să zică că nu are și dacă eventual găsește o gaură undeva în caldarâm, să intre în ea și să stea acolo doar când are spectacol să iasă și să intre înapoi în gaura din caldarâm sau oriunde, ascuns printre cărți, pe undeva. Oricum, să nu se vadă nimic din el. În momentul în care lumea te cunoaște și apari la televizor, deja, în meserie, ești comercial, nu mai ești artist. Și atunci, noi toți am stat pitiți pe după flori, unde am nimerit, în niște case, să nu ne știe nimeni, ca să rămânem artiști. Acuma, nici artă n-am făcut, că-n România, mare artă nu prea se mai face, nici cunoscuți nu suntem. Suntem așa niște struțo-cămilă, ne păstrăm, suntem cu un picior în trecutul nostru și cu un picior în viitorul nostru… Sper ca generația care vine după noi să aibă mai mult curaj pentru că a fi artist bun nu înseamnă că nu trebuie să fii cunoscut. E o prostie. Ba dimpotrivă, dacă ești actor bun și dacă poți să ajungi la cât mai multe urechi de adolescenți, la cât mai multe urechi de oameni care au nevoie de tine, pentru că prin natura meseriei tu faci bine, de ce să nu o faci? De ce să stai ascuns? E complicat! Într-adevăr, recunosc, unde pot să le dau dreptate, e că se pierde un mister.
Dar crezi că actorul are nevoie de mister?
Da, da, da. Are nevoie, știu că eram mic mă duceam la teatru și mă uitam la actorii ăia care jucau și eram fascinat de ei și mă gândeam Doamne, cum o fi în culise? Ce or face ei în culise înainte să intre… Cum s-or concentra? Sau acasă la ei? Adică actorul ăsta, care acum a râs, a plâns, după aia se duce acasă, cum o fi la el acasă… După aia am descoperit că actorii în culise joacă table câteodată, acasă umblă și el în chiloți, se duce și el face o cafea… Adică, na, sunt oameni normali. Poate că e bine să nu descoperim că sunt oameni normali.
Și Ilona Brezoianu îmi povestea fix același lucru despre misterul actorilor…
Da? Și n-am vorbit! Uite, vezi?
Ilona Brezoianu – Mi-aș fi dorit să am așa, aura aia de mister pe care o aveau actorii odată, să te gândești, Băi, cu ce s-o îmbrăca Ilona Brezoianu în seara asta la premieră? Dar nu se mai poate, că eu deja scriu pe Instagram că o să mă vedeți îmbrăcată ca o boschetară și să nu vă mirați…
Da, pentru că suntem foarte expuși. În același timp, nu ești expus, nu e cunoscut. Ești prea expus, devii comercial, pierzi din mister…
Dar actorii de la Hollywood au o doză de mister construită…
Da, au o doză de mister construită. Noi încă nu avem controlul ăsta. Am făcut un interviu cu Angela Gheorghiu, de exemplu, pentru emisiunea noastră, Welcome as in our hom și acolo totul era controlat, absolut totul era controlat și nimic lăsat la voia întâmplării. Adică nouă ni s-a părut straniu la început după care am zis Băi, cred că e ceva de luat de aici. Știi, pentru că nu i-am zis Așa, cum facem, stăm de vorbă despre asta, despre asta, despre asta. Și ea a zis Eu mă îmbrac așa, voi cum vă îmbrăcați?
Nu cred!
Poți să consideri că sunt fițe sau poți să zici că e profesionalism. Depinde cât te duce capul.
Zi-mi te rog ce-ți place cel mai mult la teatru, care etapă din munca în lumea teatrului?
Repetițiile. Repetițiile sunt cele mai incitante și cele mai faine și cele mai frumoase. Acolo e și greul meseriei noastre, de fapt. Acolo unde cauți, nu-ți iese, te bați, plângi, încă mai sunt la nivelul la care plâng când nu-mi iese o repetiție… Te duci acasă, faci un jurnal, mă rog, suferi, după aia te bucuri când vezi așa că apare o lumină, când ai prins o bucățică din personaj… Seara premierei e interesantă, pe mine mă interesează cum reacționează corpul meu în seara premierei. Și mintea mea. Pentru că e o seară foarte specială cu o încărcătură foarte mare pe care noi actorii am încărcat-o cu atâtea emoții. Că, de fapt, ea e o simplă seară. Dacă vrei s-o privești ca pe o simplă seară e o simplă seară. Acuma, depinde ce vrei să alegi. Vrei să fie o sărbătoare?…. Eu, de exemplu, pentru că sunt un om extrem de emotiv, un om extrem de fricos, un om care, cum să spun, am emoții extrem de mari când avem spectacole sau premiere, am construit un fel de apărare și anume că nu mai consider nimic important. Dacă aș considera ceva important aș claca și atunci dacă vine un coleg și zice Mâine avem premieră, eu zic Așa, și? Și mă comport ca și cum e o repetiție banală, adică mă duc la teatru poate chiar mai târziu decât de obicei, mănânc în ziua aia, că de obicei actorii nu mănâncă, dorm, plec de la cabină în ultimul moment spre scenă, stau de vorbă cu toată lumea, fac glume până intru în scenă, nu vreau nicio secundă să las loc bestiei care se cheamă frica, emoția. Pentru că dacă o secundă eu tratez, îmi vine în cap, Aoleo, e premieră!, gata, am pierdut pariul. Eu nu pot să mai funcționez. Apropo de momentele interesante din meserie, repetițiile sunt foarte interesante, cele mai interesante, când descoperi, când te bați cu personajul… Și seara premierei… ma uit și la colegi cu foarte multă curiozitate, fiindcă toată lumea reacționează în felul ei, unii vorbesc mult, alții râd, alții plâng, alții sunt distruși, la alții le tremură mâinile, alții nu mai vor să intre…
Apropo de repetiții, ai jucat vreodată într-un spectacol într-un fel care era împotriva instinctelor tale, adică tu îți gândisei rolul într-un fel și a venit regizorul, care, în acest moment mi se pare, nu știu dacă în acest moment sau doar în România, dar mi se pare că regizorul este Dumnezeu în teatru. Nu mai este nici actorul, nici dramaturgul, nimeni altcineva, doar regizorul. Și îmi imaginez că de multe ori, neștiind, nefiind niciodată dată la niște repetiții ale unui spectacol de teatru, dar îmi imaginez că se poate întâmpla ca actorul să gândească într-un fel și regizorul în alt fel și tu să fie nevoit să joci acolo. Ce faci?
Joci. Încerci să legalizezi varianta pe care ți-o propune el, pentru că la noi în România așa am învățat. Nu e spectacolul nostru, e spectacolul lui și atunci trebuie să faci cum vrea el. Sigur că apar scandaluri la repetiții și ne mai certăm și așa, dar trebuie să faci așa. Legalizezi, adică îți găsești justificări pentru orice. Adică, dacă eu aș lua normal o sticlă de pe masă cu mâna și el îmi spune Nu, ia sticla cu gura, eu zic Nu e firesc, nu e normal, nici măcar nu e în personaj. Dar eu vreau să iei sticla cu gura! Ne certăm cât ne certăm, la un moment dat obosesc și zic OK, vrei cu gura. Bun, cu gura ți-o iau. Și mă gândesc Băi, de ce ar lua ăsta cu gura o sticlă? Că își bate joc de cineva din față, că vrea să vadă cum reacționează omul din față, că e murdar pe mâini și nu vrea să atingă, că are microbi, că are fobie de microbi și nu vrea să pună mâna pe nimic… Adică îți găsești, îți inventezi lucruri. Da, în România e ciudat, așa, adică e într-adevăr e o perioadă regizorului de mult timp. Sunt puțini regizorii care colaborează cu actorii și stau de vorbă. Cei mai mulți teroriști, așa…
Dar nu îți scade asta bucuria de a juca, de a face teatru? Adică dacă ești doar o marionetă în mâinile unui regizor… Uneori… Că îmi imaginez că nu se întâmplă de fiecare dată…
Da, eu am și avut noroc cumva pentru că nu sunt un actor cu foarte multă personalitate. Adică, eu am funcționat foarte bine… Carmen Lidia Vidu m-a descris foarte bine. Eu sunt un burete – dacă mă bagi apă, trag apă, dacă mă bagi în nu știu ce soluție, iau soluție… Eu am funcționat tot timpul, chiar dacă am părerile mele. Într-adevăr, și eu am avut destul de mult respect pentru regizori tot timpul, am și zis că așa am fost învățat. Și atunci, na, am funcționat după ei. Da, e frustrant uneori, e frustrant până la lacrimi, e frustrant până când te duci… Mi s-a întâmplat să dau cu pumnul într-un geam, am spart geamul de nervi, pentru că nu credeam în ideea regizorului și e foarte greu să apari în fața publicului, tu necrezând până la capăt într-un lucru.
Dar nu simți nevoia după ce…
Pleacă el?
Da. N-ai voie, este literă de lege. Niciodată nu schimbi spectacolul după ce a plecat regizorul, nu este indicat.
Apropo de colaborarea de pe scenă, ți s-a întâmplat să ai actori care să te încurce în mod voit?
Să mă încurce în mod voit, nu! Poți să joci, cel mult, cu un coleg care să fie cabotin, care să tragă la public. Și atunci, tu în loc să ai o relație justă, dreaptă cu el pe scenă, tu vezi că el face cu ochiul la public, că trage la public, că face șmecherii… Mi s-a întâmplat asta. Aveam un spectacol unde un coleg de-al meu trebuia să bea dintr-o șampanie. Eu aveam o conversație cu un alt coleg, o conversație importantă pentru spectacol și pentru personajul acelui coleg și mi-am dat seama că juma de sală din partea stângă râdea. Oamenii râdeau și nu era nimic de râs. M-am oprit o secundă, m-am uitat să văd ce Dumnezeu se întâmplă. Știi, te uiți, că poate ai prohabul deschis și mi-am văzut colegul care bea șampanie și turna în pahar și le făcea la oameni cu ochiul, se strâmba la ei și ei râdeau și nu mai erau atenți în partea asta. Și m-am dus, am luat sticla de șampanie și am pus-o deoparte, s-a terminat momentul… După care, firește că a venit băiatul și a sărit la bătaie în culise. Sigur că a fost un conflict cum mi-am permis să iau sticla de șampanie. Ce să-i zic, Băiatule, nu era la tine mingea. Sandu Dabija, un regizor, are replica asta, Fii atent la cine e mingea. Adică nu poate să fie mingea ruptă în două.
Ai recomanda cuiva să dea la actorie?
Sigur că da. Dacă iubești meseria asta și îți face plăcere, dacă tu crezi că te regăsești în asta, de ce nu, e o meserie foarte frumoasă.
Dar e așa cum ți-ai imaginat-o tu înainte să dai la Actorie?
Într-un fel da, într-un fel nu. Eu totuși credeam că în artă, lumea e deschisă. Credeam că arta se întâmplă cu oameni care vor să descopere în permanență ceva. Credeam că arta e despre faptul că ne facem planuri împreună și așa mai departe, doar că am descoperit niște instituții blocate în timp, cu niște oameni blocați în timp. Dacă vrei să fii freelancer, ești un om mort, practic poți să să te și îngropi, că nu există posibilități să descoperi lucruri noi, că noi nu avem experiment, nu sunt bani ca să faci ceva. Statul nu are grijă deloc de chestia asta. Și atunci, în instituții pur si simplu sunt niște oameni care sunt în funcții de 20 de ani și care ei sunt mai în vârstă majoritatea și care fac teatru cum știau ei că se făcea teatru în 90.
Și care țin de scaunele lor.
Care țin de scaunele lor! Nu mai zic! Cu dinții. Eu n-am văzut așa ceva! Eu n-am văzut așa ceva! Și mie îmi place să am putere, aș minți să zic nu mi-ar plăcea să am putere undeva. Dar dacă îmi zic un an, doi, cinci, zece oameni Băi, gata, lasă, e de ajuns! Băi, aș pleca. La un moment dat zic Gata, hai, mă duc și eu acasă! Nu se poate! Când trei oameni îți zic că ești beat, te duci și te culci! Nu se poate! Iei teatrele și vezi că media de vârstă este de 60 de ani. Mama mă-sii, dacă ar fi niște capacități, să zici Sunt niște oameni vii, adaptați, merg la festivaluri în străinătate, se conectează, caută pe net, intră, au discuții cu regizori din străinătate, aduc spectacole, aduc regizori la noi, noi mergem să jucăm acolo, vedem și noi cum se întâmplă lucruri… Dar ei nu fac nimic, nimic, doar își dau semnătura pe niște hârtii. Da, sunt directori, cum e directorul Teatrului Național, care are grijă de clădire. De parcă clădirea ar fi Teatrul. Clădirea e o clădire, dă-o-n mama mă-sii de clădire! Oamenii sunt importanți, arta! Nu, ei au grijă de clădire. Sigur, dacă n-ar avea grijă de clădire, ar muri, că în România… Și aud niște lucruri…. Adică, ca să faci un teatru, de exemplu, să renovezi un teatru, te duci la primărie și acolo ți se spune e ok 10 milioane costă așa, dar 7 vin la tine, 3 se întorc înapoi la noi… Și ai de ales între să faci un compromis și să refaci o clădire ca să nu moară sau să o lași, mama dracu de treabă, să nu mai faci nimic și să te uiți liniștit. Suntem într-o lume în care nimic nimic nu se mai face cinstit, cu cărțile pe masă. Vreau să fac o clădire, nu o fac pentru mine, o fac pentru generațiile care urmează. Nu, trebuie să dai parandărăt. Păi dacă aș fi director mâine, după ce spune cineva asta, eu fac conferință de presă când ies de acolo și zic Domnule, mi-au cerut bani. A, nu poți să faci asta! Păi, de ce? Păi, te dau jos. Păi, mă dau jos!
Care sunt nedreptățile din lumea teatrului care te umplu ce furie cel mai tare?
Prima nedreptate este această lege, acest OUG 189 pe care l-au făcut managerii de teatre, în frunte cu domnul Caramitru și cu toți directorii care erau atunci în timpul ăla. De și-au scos ei să nu mai aibă limită la mandate, să nu mai aibă limite de pensionare, să nu aibă voie să fie director, manager de teatru, decât cineva care a făcut studii de teatru. Că până la urmă, managerul e manager. Managerul nu trebuie să fie nici artist, nu trebuie să fie… Sau poate să fie artist, dacă are calități de manager. Și acum, noi am înaintat o lege în Parlament ca să schimbăm lucrul ăsta și ni s-a spus Ferească Dumnezeu, măi, Manole, voi nu vă dați seama, dar dacă vine unul care a terminat Dreptul și vine un avocat de exemplu sau un inginer care vine și devine directorul tău? Și nu știe nimic despre meseria ta? Așa, și? Vi se pare că merge foarte bine de 30 de ani când au fost numai manageri din cultură? Vi se pare că am făcut, așa o revoluție și că a mers atât de bine teatrul, că Da, dom’le s-a demonstrat! Cel mai cel mai bun manager al meu a fost o profesoară de geografie de la Brăila, doamna Dobrin, care a făcut din Teatrul din Brăila, cât a fost patru ani, un teatru de vârf al țării ăsteia. E adevărat, e complicat, că dacă e un oraș mic și se face pe cale politică, atunci chiar că au acces toți! Vrea partidul să pună un Neica Nimeni, ți-l pune pe ăla director la teatru! Dar noi vrem să construim lucrurile astea, în măsura în care, cum să spun, sistemul ar fi cu totul corect, adică am avea niște legi de evaluare, niște evaluatori corecți… Cum să-mi spui tu mie, manager de teatru, că tu n-ai timp în 10 ani să se termini proiectul tau de management? Jură-te tu că n-ai timp să termini! Adică Obama are două mandate de zece ani și conduce America și tu nu poți, băi, frate, în zece ani să conduci o instituție? Pentru că n-ai nimic în cap, că dacă ai avea ceva în cap, ai reuși! Uite, la Replika, de exemplu, sunt niște tineri, oameni, care în cinci ani au făcut un brand și fără bani de la stat, dar au avut idei, ei au știut ce vor să facă. Ce să zic? E complicat…
Sunt foarte curioasă cum e relația lui Marius Manole cu Ion Caramitru, când se întâlnesc pe holuri în teatru.
Dar nu ne întâlnim și chiar dacă ne întâlnim, nu mai vorbim, că nu avem ce să mai vorbim. Îl respect pe Caramitru ca actor în continuare, nu am nimic zis. Adică e un actor mare, e un actor cu experiență. Nu înțeleg de ce vrei să fii director la 83 de ani sau 79 ani sau 78. Nu înțeleg! Să fii și directorul UNITER, să fii și director la Teatrul Național, ai fost ministru, dar cât vrei să fii în funcții? Cât? Adică peste tot, cât, cât? Adică nu ți-e jenă când te uiți în oglindă?
Nu cred că ți-e!
Păi, nu ți-e! Undeva, cred că-ți fur mințile, eu am colegi cu care am stat la bere, cu care discutam normal și când au ajuns directori, manageri, dintr-o dată nu mai poți vorbi cu ei. Eu nu știu ce se întâmplă! Dacă mie îmi explică cineva cum un manager tânăr un manager tânăr, de vârsta mea, poate să spună că nu sunt suficiente două mandate, eu îmi tai gâtul.
Ăsta este cred unul dintre primele argumente pentru care managerii ar trebui schimbați în mod frecvent.
Normal! Pentru că în jurul lor, în primul rând, nu e vorba numai de ei, și dacă ești foarte bun, OK, ești foarte bun! Du-te domnule, în altă instituție! Pentru că în jurul tău, într-o instituție, se creează o mafie care nu se distruge decât prin plecarea ta și uneori nici prin aia. Sunt multe lucruri, concursurile în teatre se dau aiurea, se angajează prost, n-are nimeni nicio strategie, nu gândesc pe termen lung, fug de tot ce înseamnă nou, experiment, de tot ce înseamnă teatru social, de tot ce înseamnă teatru viu. Nu știu, cred că n-a fost mai rău în teatrul românesc! Și știu că o să fie actori mari care o să zică Ia, uite, bă, și pe puțoiul ăsta, care acuma s-a trezit el! Da, frate, cât să mai stăm așa? Să ne închinăm la… Da, sunt actori foarte mari, majoritatea sunt actori foarte mari, dar asta nu înseamnă că un actor mare este un manager bun! Chiar nu înseamnă asta! Înseamnă că trebuie să fii director artistic. Da, ești un artist bun, ai un manager care face rost de bani, ai un manager care drămuiește banii, care găsește sponsori. Noi nu funcționăm, nimeni nu găsește un sponsor! Să lupte în Parlament pentru legea sponsorizării… Adică sunt niște lucruri de rezolvat. Nu, ei stau pe scaune, se țin de scaune și atât – ăsta e jobul lor! Să mă ierte cei câțiva, cinci-șase manageri care chiar sunt buni.
Te văd că te umple de furie…
Niciodată n-am crezut, niciodată n-am crezut… Mi-era atât de drag teatru și am iubit atât de mult meseria asta și o iubesc în continuare, dar eu unul, când intru în Teatrul Național, n-am nicio bucurie. Mă duc la repetiții, azi am intrat la repetiții și nu vreau să vorbesc cu nimeni, nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni și nimeni să vorbească cu mine, că nu vreau să mai aud de breaslă… Iarăși, sunt susținătorii breslei care spun Marius, breasla asta trebuie apărată, trebuie să fim susținem între noi, nu avem voie să ieșim în afară să spunem că sunt probleme… Dar de ce? Ca să păstrăm toată mizeria asta, care a fost timp de 30 de ani, să o mai păstrăm încă 30 de ani? Nu-i de ajuns că noi am suferit, lasă-i măcar pe copiii ăștia care vin din spate să poată respira, să nu mai fie controlați ca la școală, cum am fost noi controlați când țipa regizorul la noi și ne arăta cu degetul, ne băgăm sub scenă de frică… Sau de domnul director! Vine domnul director! Așa, și dacă vine domnul director, ce o să fac? Să-mi tai o mână? E un director, un om, un coleg de-al meu, e mai mare ca mine, a fost director, ce-o să fac acuma? Pe timpul lui Săraru, de exemplu, doamna de la poartă, când venea domnul Săraru, dădea cu deodorant în lift! N-aveai voie să ieși din teatru, că intrau domnii directori! Băi, dar mai terminați-o cu domnii directori. Că și domnii directori ăștia nu sunt… dar dacă ei sunt pe viață, normal că ei cred că sunt niște zei! Ia să-i schimbi la patru ani, să vezi cum domnul director n-ar mai fi atât de director și ar fi și el un om care să întrebe Bă, copii, ce probleme aveți? Nu să stea la o masă, la o catedră, cu o față de masă și să aibă un discurs. Iertați-mă, am avut o cădere nervoasă!
Asta îmi aduce aminte de scara profesorilor și scara elevilor în școli. Mi se pare așa o stupiditate!
Da! Pentru că noi tot timpul am învățat frica de autoritate, eu și acuma, când văd un polițist în intersecție, am toate în regulă și eu zic Aoleo, Poliția! Frate, ce Aoleo, Poliția, că e un polițist! Adică dacă nu ai băut, ai actele în regulă, ce poate să-ți facă? Ai faruri la mașină, număr, ce să-ți ia? Boii… Nu! Mie mi-e frică din copilărie, mama mea îmi spunea Ai grijă, doamna învățătoare, ai grijă, doamna profesoară… Că mi-a zis mie doamna profesoară…
Și umilința tot de la părinți cred că am învățat-o!
Și umilința, da. Eu sunt pentru umilință! Adică nici eu nu sunt de acord să fii arogant… Sunt pentru umilință, dar umilința aia, cum să spun.
Mai degrabă pentru respect!
Pentru respect, pentru umilință! Exact, pentru respect.
Dar eu cred că putem să spunem lucruri într-un mod respectuos, dar susținând opinia noastră…
Da, dar spui o dată respectuos a doua oară respectuos, a treia oară respectuos, nu te aude nimeni, nu te crede nimeni, dar a 6-a oară nu mai poți să fii respectuos, îți vine să muști din ceva când vezi că respectul ăsta nu duce la nimic bun. Că ai încercat, am încercat să fiu respectuos, dar cât să fii respectuos?
Crezi că ai vreo șansă în lupta asta a ta?
Nu, nici nici o șansă n-am. Din păcate, breasla actorilor și nu doar a actorilor, noi, românii sau oamenii în general, suntem niște unii care dacă nu ne atinge personal nu luptăm pentru nimic. În secunda în care te atinge personal pe tine și ție ți se întâmplă ceva rău, abia atunci reacționezi. Până atunci se pare că nu e problema ta și dacă poți chiar ca să și încurci. Nu știu, eu nu mă bag, îți dai seama, dacă pleacă domnul Caramitru, un exemplu îți dau, dacă o să vină cineva mai rău? Ei, dacă vine cineva mai rău, o să ne luptăm și cu ăla, ce să vezi. Păi atunci, hai să nu mai schimbăm niciun regim, să-i lăsăm, că dacă vine unul mai rău? Dacă vine unul mai rău ca Hitler? Dar dacă vine, dar dacă, dar ia să vezi! Că m-am și gândit să intru în politică! Zic Băi, intru în politică să schimb dinăuntru. Dar e o prostie, că nu schimbi nimic dinăuntru, nu faci decât să devii ca ei, cred! Știi, că m-am întreba tot timpul Bă, eu sunt convins că și-n USR, și-n PNL, și-n PSD și-n UDMR și-n Mama Me, au fost tineri care au intrat tineri și curați. Unde s-a făcut pasul ăla? Unde s-a schimbat omul? Unde a zis el Bă, principiile în care credeam erau proaste, astea sunt principiile noi – să furi, să îți faci o casă, să nu fii atent la oameni… Unde se face schimbarea asta? Și chestia asta, că numai câțiva spun ce am spus eu acuma, într-adevăr, reacția este Bă, iar Marius Manole, cu teoria lui, cu managerii… Devine un fel de zumzet, de bâzâit, pe care nici nu-l mai auzi la un moment dat, că dacă el tot timpul unde apare, el începe se ragă despre OUG 189, despre Caramitru, despre manageri, despre mama, nu te mai interesează! Hai, bă, are el o problemă personală! N-am nicio treabă personală, pentru că eu în Teatrul Național n-am nici o problemă! Am jucat, joc, domnul Caramitru poate să zică Te-am lăsat să joci!
Să zici mersi! Tu unde, de la cine, în ce context ai învățat cel mai bine să joci?
Eu am învățat de la foarte multă lume pentru că am început cu școala mea de la Iași, cu profesorii mei de la Iași, după care m-am întâlnit aici la București imediat cu Dorina Chiriac, cu Lia Bugnar, cu actorii de la Teatrul Național, cu Felix Alexa… Eu am învățat de la Yuri Kordonsky am învățat foarte mult, de la domnul Rebengiuc am învățat foarte mult, de la Rodica Mandache am învățat foarte mult, de la doamna Maia am învățat, de la toată lumea am învățat câte ceva…
Ai spus într-un interviu că Rodica Mandache este eroul tău sau modelul tău. De ce?
Da, da, da. Este un om a trecut prin foarte multe lucruri grele în viață și n-ai să-l auzi niciodată că se plânge sau că nu face un lucru… E un om care aleargă… Și zice Ce faci? Mă duc să-i rezolv lui Cutare că m-a rugat să fac o treabă și după aia mă duc la repetiții, după aia cu studenții, după aia am spectacol, am spectacol greu, că am Melania și sunt singură pe scenă, după care seara vin și trebuie să văd un film să iau un scenariu pentru studenți. Deci e un om care niciodată nu stă, e curios în permanență, vede lucruri, vede filme, vede teatru, lucrează cu studenții, lucrează cu el permanent, e în mișcare, e un om care aleargă după tramvai! Aleargă si nu se plânge niciodată că îl doare sau că nu vrea să facă… E omul ăsta care spune Măi, trebuie să facem! Trebuie! Că dacă nu noi, cine? E fantastică! Și n-a avut o viață ușoară!
Ai încercat să scrii sau să regizezi?
Nu pot să scriu deloc. Că nici nu am cultura care trebuie și nici nu am talent și nici nu… Și scriu în permanență cu gândul că cineva o să citească și atunci nu e nimic din ce scriu. Mai bine scriu pe facebook, că știu sigur că o să citească și pun acolo toate mizeriile… Și de regizat, nici atâta. Nu sunt în stare, nu am viziune de ansamblu, sunt mult prea personal, le-aș imprima oamenilor cu care aș lucra stilul meu de joc, nu aș fi nu aș fi deloc îngăduitor, nu am răbdare, nu sunt un lider bun deloc. Regizorul trebuie să fie un un bun psiholog în primul rând. Apar foarte multe situații de rezolvat în timpul unui spectacol -clasează lumea, nu găsesc drumul corect, vor să iasă din spectacol, se întorc, plâng, se urăsc între ei, sunt gelozii, invidii. Trebuie să știi să te joci cu toate astea, să le vezi, să le observi, să vezi cum funcționează oamenii, unii funcționează dacă țipi la ei, alții din contră, dacă îi iubești și îi faci să înflorească, nu-i așa o meserie ușoară, ai o viziune și gata. Lucrul cu actorul, de fapt, e cea mai mare regie din lume.
Și cred că e important și să aduni distribuția – să se potrivească și cu rolul, dar și ei între ei…
Să-ți alegi distribuția, să-ți alegi un text, și să vezi unde-l montezi, e cale lungă.
Ce ți-ar plăcea ție sau pentru ce te duci la un spectacol de teatru? Ce urmărești la teatru?
Să mă emoționeze. Eu nu sunt un spectator care sunt pretențios deloc. Vreau doar să mă emoționeze și să fie cinstit. Atât! În rest, poate să fie orice formă de spectacol, dans, teatru documentar cum face Carmen Lidia Vidu, teatrul lui Afrim, chiar și teatrul clasic. Dacă e făcut bine te poate emoționa și poate să fie foarte frumos. Am văzut acum un spectacol al lui Claudiu Goga la Teatrul Metropolis cu Emilia Popescu care face un rol extraordinar – Un tramvai numit dorință. Cu Emilia Popescu, cu Mirela Oprișor, cu Gavril Pătru. Foarte frumos. Nu știu care e regia, nu m-a interesat regia, decorul. M-au interesat oamenii, m-au interesat ei. Și se poate ca la un spectacol ca ăsta… Putem vedea amândoi același spectacol. Depinde în ce seară te afli. Depinde de ce ai nevoie în momentul ăla al vieții tale. Depinde cum rezonezi tu cu problematica din spectacol. Sunt atât de multe necunoscute în relația asta, actor-spectator, atât de multe, că nici nu există rețetă, nu există nimic. Teatrul e o meserie subiectivă! E foarte greu, foarte greu.
Mai nou, am constatat că dacă mă duc la teatru obosită, sunt șanse mai mari să nu îmi placă spectacolul.
Posibil, posibil.
Dacă este un spectacol pe care țin neapărat să-l văd sau să fiu atentă, să gândesc cum trebuie, am grijă să mă duc odihnită.
Frumos, dar cine mai are timp să facă asta. E așa de complicat să ajungi acasă, faci duș după serviciu ca să pot să mergi la un spectacol, te îmbraci, ajungi în scaun și de acolo încolo cred că încep să te odihnești!
Îi vezi pe spectatori în timpul spectacolului?
Eu îi văd. Se spune că actorul netalentat vede spectatorii.
Nu știam asta.
Așa se spune. Noi suntem plini de clișee de-astea. Se spune că există al patrulea perete… Unde dracu l-or fi inventat?
Al patrulea perete înseamnă că nu e conexiune între tine și sală?
Da. Pe naiba! Poate că pentru mine e o conexiune foarte puternică! Îi văd pe oameni în fața mea, simt energia care vine de la ei, comunicăm tot spectacolul. Nu poți să joci într o cușcă! După gustul meu, repet, tot ce zic acum, oameni buni, din breaslă mă refer, tot ce zic eu e valabil doar pentru mine și numai pentru mine, eu nu vorbesc în numele colegilor.
Și când îi vezi, ce te ajută și ce te încurcă?
O, mă încurcă foarte multe! Adevărul că, ei când au gândit asta cu al patrulea perete, au avut cumva ceva în cap! Că eu când văd în primul rând un om care se uită urât la mine, mă enervez foarte tare și mă cert cu el în timpul spectacolului în capul meu! Și încerc să joc mai bine ca să îl agăț! Și ăla stă așa, săracul… Omul e atent, că de multe ori, un om d-ăsta se ridică la final și aplaudă și strigă Bravo. Dar eu îl vedeam și în capul meu, care sunt paranoic oricum, din partea asta zic Aoleo, ce mă urăște ăsta! Sau când te urăște sala! Ai senzația că te urăște sala.
Cum să te urască sala? Sala, așa, ca personaj colectiv…
Da, zici, Mamă, ce mă urăște sala în seara asta! Că nu reacționează la ce faci tu sau simți așa că… Mă rog, noi intrăm în scenă și în secunda când intrăm în scenă, iarăși, și aici sunt foarte multe necunoscute. Că poți să ai o energie bună, poți să ai o energie proastă, poți să nu fii în seara aia pe nicio undă, poți să nu te nimerești pe nimic… Dar asta nu înseamnă că publicul te urăște. Tu simți asta!
Exact. E doar de percepția ta!
E doar de percepția ta și de faptul că tu nu ești sigur pe ce faci! Că dacă tu ești sigur pe ce faci, e treaba lor dacă te urăsc sau nu.
Dacă ar fi să facem un cod al bunelor maniere ale spectatorului care sunt cele mai nasoale chestii pe care le fac spectatorii?
Într-o sală de teatru și nu într-o sală de teatru cum e Godot sau Green Hours, ar trebui să nu mănânci, de exemplu în timpul spectacolului, doar dacă ai o cădere de glicemie, să zic că ești diabetic și trebuie să desfaci o bomboană că altfel nu se poate. O bomboană, nu o cutie, cum au desfăcut o pungă la Crimă și pedeapsă, de s-a dus Vlad Logigan și le-a smuls bomboana din mână. Noi jucam Crimă și pedeapsă și se auzea așa (ia o pungă și o fâșâie în microfon). Așa – un sfert de oră! Făcea și discret, să nu deranjeze. Deci ar fi indicat să nu mâncăm. Dacă avem sucuri, de exemplu cu gaz, să nu se audă fsss… că e ciudat. Să nu căscăm, chiar dacă ne plictisim. Dacă ne plictisim, plecăm acasă.
Te deranjează dacă pleacă spectatorii din sală?
Deloc. Mai bine pleacă, decât să aud (cască cu zgomot). Și atunci eu ar trebui să mă opresc și să zic Ce facem? Ne culcăm? Să-i spun ceva… Stingem? Închidem? Plecăm? Ce să mai joci când auzi (cască iar) Nu mai zic să ne închidem telefoanele. Acuma ne-am obișnuit, aproape că zic Aoleo, dar ce se întâmplă, nu s-a auzit niciun telefon? Dați, domnule, drumul la un telefon, îmi lipsește zumzetul de se sonerie… Și cam atât, în rest nu există alte reguli. A, și să nu vorbești cu actorii. Te iubesc! Vezi că și ea! Sunt unii care vin mai multe reprezentații și știu replica și ți-o zic ei înainte. Și-aia e frumos!
Aplauzele dintre replici?
Aia, nu mă încurcă. Știu că n-ar trebui, asta am învățat de la domnul Rebengiuc că asta nu se face, dar acuma, ce să faci, asta e! Dacă nu se aplaudă, e un public prost, dacă se aplaudă, sunt deranjanți. Acuma, și publicul ăsta, cum să se mai comporte și el!
Te abordează spectatorii pe stradă?
Nu foarte mulți, că eu nici nu merg pe stradă. Mai nou, mă abordează șoferii de taxi, că merg mai puțin cu mașina în perioada asta, m-am dezobișnuit, că n-am unde să mă duc. Și mă întreabă Nu vă supărați, am eu senzația sau sunteți cineva? Sunteți Bogdan Bleonț? Asta mi s-a întâmplat ieri.
Teatru radiofonic ai făcut vreodată?
Am făcut.
Și-ți place?
Nu mă omor!
De ce?
Că e așa, o făcătură, stai la microfon și faci d-astea – O, dragul meu, știi când eram noi…
Și nu e frumos să-ți folosești vocea..
Ba da, dar e făcătură. De multe ori, nici nu știi ce citești. Ei îți dau textul și n-ai timp să îl citești acasă și faci așa (ia niște foi de pe masă) Cu bucurie și respect spun Bine ai venit la podcastul 3 life, Marius Manole. O mai lungești un pic, că nu vezi ce scrie… Nu mă înnebunesc, nu mă înnebunesc!
Dar citești teatru?
Nu. Uite ce răspunsuri simple îți dau. Dar citești în general? Nu.
Ba da, ai citit. Știu și ce ai citit. Ai citit biografia lui Andre Agassi.
Acum am terminat-o, după trei luni de pandemie, am termina și eu o carte de 500 de pagini! Sunt perioade în care citesc, dar sunt perioade în care nu pot să mă apropii.
Ai vreo dorință puternică legată de teatru, un rol pe care vrei să-l joci, să joci cu cineva anume?
Nu, am o dorință puternică să se reformeze teatrul. Atât.
Dramaturgia românească contemporană. Știu că ai jucat în Lia Bugnar, ai jucat în Matei Vișniec…
În Ștefan Peca…
Da, dar nu te-am văzut jucând în teatru social sau teatru politic.
Pentru că nu mă plac regizorii care fac teatru social, pentru că eu fiind angajat sau nu numai că sunt angajat, ci ei consideră că sunt un actor foarte comercial și în spectacolele sociale ai nevoie de oameni care să nu fie, nu știu, să aibă o imagine, cel puțin, nu neapărat să nu aibă Mercedes, dar să aibă o imagine care să, sau niște credințe… Nu mă potrivesc cu ei, nu mă plac deloc cei care fac teatru social.
Dar ai jucat, te-ar interesa? Poate teatru devised…
M-ar interesa, sigur că m-ar interesa, dar nu mi s-a propus niciodată. Mă rog, discuția e lungă… Eu sunt de părere că actorul care muncește trebuie să câștige bani. Partea socialistă e că totul trebuie făcut în folosul comunității, doar că folosul comunității, folosul comunității, dar sunt niște facturi. Sigur, aș putea trăi într-un bordei și atunci nu aș avea nevoie de facturi de lumină. Aș putea să stau la lumina lumânării… Nu ne-am împăcat aici. Eu consider că dacă actorul muncește, dacă tu muncești, trebuie să fii plătit pentru munca ta și să fii plătit bine dacă îți faci bine meseria.
Apropo de dramaturgia românească contemporană, nu ți se pare că e foarte puțin reprezentată?
Păi nu prea sunt, nu prea avem…
Și de ce nu avem?
Pentru că probabil școala noastră nu e în ordine. Habar n-am! Nu e, nu există. Adică e Lia Bugnar, Radu Iacoban, Gianina Cărbunariu, Mihaela Michailov, Ștefan Peca care locuiește la Berlin, Matei Vișniec care locuiește în Franța… Cam ăștia sunt, sper să nu îmi scape cineva…
Mimi Brănescu…
Bravo! Mimi Brănescu. Chiar e foarte bun, îmi place foarte mult!
Și mie! Eu când mă fac mare, vreau să mă fac Mimi Brănescu.
Da, da. Eu când m-am făcut mare, n-am ajuns, am ratat. Da, Mimi Brănescu Da, da, da. Poate or mai fi, dar cam asta sunt. N-avem ateliere, nu se întâlnesc oamenii, nu discută. Eu, dacă aș fi fost directorul Teatrului Național, de exemplu, domnule, eu mi-aș fi construit pe lângă Teatrul Național un atelier de scriere de texte special pentru actorii mei. Și aș avea o clasă de 10 oameni cu un pedagog care în permanență să inventeze texte pentru oamenii ăștia, să schimbăm, să facem lecturi. Primul draft – hai să citim! De ce nu vă place, dar unde nu vă simțiți bine, dar unde nu se înțelege povestea, dar unde ar mai trebui… Bun, al doilea draft. Ne întâlnim peste două săptămâni – lectură cu public. Hai să vedem publicul ce crede, cum i se pare premiza textului? Subiectul cum ar trebui abordat? Cm vi se pare? Și după aia aș avea opt oameni care au scris opt texte.
Dar există astfel de traininguri, de ateliere…
Nu, foarte puține sunt. Mai demult se făceau, acum nu se mai fac. Poate că din lipsă de bani, dar eu nu cred că ăsta e principalul motiv. Că, de exemplu, sunt o groază de oameni care poate ar vrea să se întâlnească cu Victor Rebengiuc să îl audă vorbind, nu să lucreze efectiv pe text, să îl audă vorbind, cum gândește el, cum a gândit meseria asta, că și asta e important, că sunt o groază de tineri care în țara asta nu o să aibă ocazia și n-au avut ocazia să se întâlnească cu Victor Rebengiuc.
Bine, am ajuns la secțiunea de întrebări despre tine. Cum te-ai descrie ca om?
Dacă aș ști cine sunt, he, he! Sunt în multe feluri și sunt în diferite timpuri altfel. Nu sunt într-un singur fel. Cred că sunt un om aproape bun. Zic aproape, pentru că uneori mai dau cu barda. Nu sunt foarte, foarte profund. Sunt superficial, așa. Am o doză de superficialitate. Sunt muncitor, îmi place să fac lucruri noi, sunt curios, sunt și comod, amân lucruri până când nu mai pot și intru în panică. Și cred că, de fapt, sunt foarte leneș. Deși fac o groază de lucruri, le fac pentru dacă mi-aș da răgaz, eu n-aș face nimic, de fapt.
Dar lenea e sexy de la Marilyn Monroe încoace.
Lenea e sexy. Lenea e sexy când stai în Primăverii. Dar când stai aici, în Titan, nu mai e așa sexy.
Care a fost cea mai fericită zi din viața ta?
Am avut multe, multe, multe, enorm de multe. Ziua în care am intrat la facultate, ziua în care am luat bacalaureatul, ziua în care am intrat în Teatrul Național, ziua în care am luat castingul la Yuri Kordonsky la Inimă de câine, ziua în care m-am întâlnit cu Afrim la Brăila, bine, toate sunt legate de teatru, după cum vedeți…
Câte animale ai?
Trei. Luca, care e cățel și două pisici care nu au nume, nu am fost în stare.
De unde pasiunea pentru tenis?
De la Simona Halep. Nu, mi-a plăcut tenisul dintotdeauna, nu știu de ce. Chiar înainte să fie Simona, cred. Nu știu de ce, îmi place sportul ăsta că nu alergi ca un nebun. Îmi plăcea și să alerg ca un nebun și am făcut maratonul dacă poți să crezi.
Și eu. Vreo 6.
Vai de mine!
Și vreo 15 semimaratoane, și vreo 20 de triatloane… Mă laud, dar sunt mândră de asta…
Serios?
De fiecare dată ies pe ultimele locuri.
Și eu am ieșit tot ultimul. Nu m-am antrenat deloc. Când au început să zvâcnească mușchii pe la kilometrul 32, ferească Dumnezeu, am plâns până la final! Dar nu m-am lăsat! Dar tenisul nu e din ambiție, tenisul e o bucurie, o plăcere.
Cu cine joci?
Cu Ilona Brezoiescu, cu Dan Răduleanu, cu Horațiu, cu Anghel Damian… Nu mă bag la Horațiu Mălăele, la Cornel Ilie, la Mircea Rusu…
Cum te simți în corpul tău? Ai avut vreodată complexe?
A, păi azi nu am mâncat decât o roșie un castravete de dimineață. Când eram mai tânăr eram foarte slab, dar atunci făceam foarte mult exces de țigară și băutură.
Te ajută Facultatea de Actorie să scapi de complexe?
Nu, pe mine nu m-a ajutat. Sigur, le tratezi mai cu umor, dar nu, când am burtă, tot sunt complexat.
Dar, dar ți-ai arătat-o pe youtube, deci tot e ceva…
Da, bine, e ceva… Uite aici e de lucrat la psihicul ăsta, trebuie întrebat un psiholog…
Cum stai cu dragostea, fără să intrăm în detalii prea personale?
Bine, bine, bine, bine, bine. Tot timpul am stat bine. Iubesc, sunt iubit cât de cât…
Locuiești singur sau te-ai simțit vreodată singur?
Uite, despre asta o să vorbim în spectacol – Cât timp petreci cu tine, cât timp petreci de unul singur acasă e același lucru cu cât timp petreci cu tine însuți acasă? Nu mă simt singur niciodată. Și chiar singur fiind, îmi place foarte tare singurătatea.
Ai 42 de ani. Au început să te bântuie nemulțumiri legate de procesul de îmbătrânire?
Mă mai surprinde așa că mă sperii. Într-o zi am zis Aoleu, ce semăn cu tata! E cineva foarte urâțel care își face apariția, ce eram eu urâțel, dar ce sunt acum! Mi-e groază, și am zis că eu nu mă operez! Dar bine, mie îmi place să îmbătrânesc!
Îți place? Eu urăsc asta!
Dar ce vrei? Să nu mai îmbătrânești? Că se poate rezolva.
Dar n-am voie să îmbătrânesc urând îmbătrânirea?
Nu, pentru că fiecare vârstă, fiecare chestie vine cu.. Da, nu o să mai fim fizic frumoși, ce să-ți spun, de parcă la mine a fost cazul, dar o să fie lucruri de trăit, poți să fii frumos înăuntru…
Lasă-mă, nene cu frumusețea interioară!
Pe mine ce mă doare mă doare cel mai tare este… spatele. Nu! Genunchii! Nu, e chestia asta că nu mai pot să alerg cum alergam, nu mai pot să mă aplec, nu mai pot să mănânc orice, nu mai pot să pierd nopțile… Mă sună mama în momentul ăsta. Hai să vedem.
Alo, dar ce faci?
Uite, dau un interviu la radio.
Atunci te las.
Sun eu când termin.
Te pup.
Te pup și eu. Pa, pa, pa, pa.
Ai o relație bună cu ai tăi?
Suntem o familie foarte distantă. Noi eram distanți si când nu era interzisă apropierea. Noi n-am fost obișnuiți să ne strângem în brațe, să ne spunem Te iubesc…
Nu-ți spuneau ai tăi că te iubesc?
Nu și nici eu nu pot să spun te iubesc. Mi-e greu să fac asta, pe bune. Mi se pare ceva foarte rușinos. Nu pot. Nu pot, adică tu spui Te iubesc?
Eu spun de câteva zeci de ori pe zi.
Serios? Ce frumos! Eu nu pot.
Nu știu dacă e frumos, că unii zic nu e natural nici așa, că nu e normal.
N-am educația asta. Și atunci funcționăm mai bine așa, dacă vorbim la telefon…
Ai poze acasă pe pereți?
N-am afișe cu mine, n-am poze din spectacole, n-am caiete program, nu țin nimic cu mine tocmai ca să nu ajung la bătrânețe și să spun Uite aici eram eu… Dar e păcat, să știi. Am stat de vorbă cu Angela Gheorghiu care spunea că e păcat, că astea rămân.
Folosește emoticoane sau GIF-uri când scrii?
Emoticoane.
Care sunt cele mai frecvente?
Păi alea cu îmbrățișat, te iubesc, alea pe care nu pot să le spun. Pac, bagi un d-ăla cu un sărut. Se înțelege! S-a înțeles ce zici, fără să fii penibil! Mare invenție, mare, mare pentru ăștia ca mine! A fost mană cerească emoticoanele astea! Inimioara aia! Pac! Ai dat trei inimioare, s-a înțeles!
Cânți bine?
Nu!
Dacă te-ai duce la karaoke, ai cânta?
Nu.
Dar în casă cânți?
Da. Acum cântam ceva Mihaela Runceanu – Iartă, tu, inimă, iartă… Cânt într-un spectacol la Teatrul Național – în Magic Național – că așa a fost conceptul, să facem ceva ce nu facem de obicei.
Ce cânți?
Noaptea m-a prins iar, beat de-același jar, ce dacă? Vreau s-aprind o stea cu inima mea, ce dacă? Ca un hoinar, vântul hoinar…
Urmează ultima serie de întrebări – Exerciții de imaginație. Dacă ai avea o super putere, ce super putere ai vrea să ai?
Aș vrea să pot face cumva ca niciun copil din lumea asta să nu se mai culce flămând și niciun animal să nu mai sufere și niciun bătrân să nu mai sufere și niciun om să mai sufere.
Dacă ai avea un milion de euro, ce ai face cu el?
Aș face un azil pentru actorii în vârstă, cu actorii care rămân singuri, dar un azil frumos, cu sală de spectacole unde să mai poate juca, cu fizioterapie, cu medici, cu tot, cu tot, cu tot ,aș vrea să le fac viața foarte frumoasă spre final pentru că sunt niște oameni care au trăit chinuiți. Aș face un teatru și tot ce se poate face, adăpost de câini, case pentru copii și aș pleca într-o super vacanță, frate. Dar mi-aș lua și eu partea mea.
Ai mai munci?
Păi dacă aș face toate astea, s-ar duce toți banii. Dar nu aș face toate astea, am mințit! Dacă aș avea două milioane de euro aș face asta.
Dacă ar fi să trăiești în orice moment din timp, când ai vrea să trăiești?
În prezent, dar nu pot.
Dacă ar veni potopul și ai avea o arcă, pe cine ai vrea să salvezi?
Complicat rău! Mama, tata, Luca, pisicile, prietenii mei, câțiva. Nu știu, parcă nu-mi vine să-l las nici pe Mălăele… Câte locuri sunt?
10.
Hii… păi care dă mai mult!
Păi ce mai faci cu banii?
Îi pun la teșcherea, când se retrage apele, imediat îmi fac o pensiune de-asta all inclusiv…
Dacă ai putea să stai la povești până dimineața cu oricine de pe lumea asta, cu cine ai vrea să stai?
Cred că mi-ar fi plăcut să stau cu Ștefan Iordache. Dar nu mai pot. Aș sta cu Helen Mirren, dar dacă nu știu engleză, săraca ar vorbi numai ea…
Dacă ai putea să învii pe cineva din morți, cine ar fi?
Acum sunt sub influența, că tocmai ce am pierdut niște prieteni, și i-aș învia pe ei primii. Am avut un prieten foarte bun, Victor Loghin, medic la Constanța, care s-a prăpădit și mi-ar plăcea să fac cadoul ăsta familiei lui.
Dacă ar fi să trăiești într-o piesă de teatru, care ar fi ea?
Jocul de-a vacanța.
Dacă ar fi să devii peste noapte expert într-un alt domeniu decât actoria, ce domeniu ar fi?
Tenis. Și aș mai vrea să fiu în chimie ca să descopăr vaccinul la coronavirus și mi-ar plăcea și asta cu NASA și mi-ar plăcea să fiu IT-ist.
Dacă ar trebui să alegi să fii cel mai deștept sau cel mai amuzant, ce ai alege?
Amuzant, că știi că Cehov are o replică – Ce proști sunt toți deștepții ăștia!
Dacă J. R. Moehringer, cel care a scris biografia lui Agassi, ar scrie o carte despre tine, cum s-ar numi ea?
Pur și simplu Marius Manole. Cine a fost, cine sunt… Eu nu știu, asta nu se rezolvă niciodată, dar e o treabă să nu știi cine ești. E complicat! Mi-ar fi plăcut ca timpurile să fie un pic mai simple!
Îți mulțumesc foarte mult, Marius Manole!
Cu drag! Dă-mi voie să-ți spun asta – Ați ascultat un interviu cu Marius Manole. Urmează știri! Mi-ar plăcea să fac asta, să prezint știri.
Mi-a plăcut!
Da, și mie. Uite, mă uitam aici (pe foile mele) să văd dacă a rămas vreo întrebare. Uite asta – Mai știi cu ce monolog ai intrat la Actorie? Da, știu. Cu Rică Venturiano și Hamlet. (mai caută pe foi) Cum a fost facultatea? Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Doamne, cât de minunat a fost! Stăteam și munceam, munceam, munceam și după aia că ne distram. De fapt, asta făceam, mergeam la facultate, apoi la bar. Eram cu Emilian Oprea, cu Cristi Popa, cu Liviu Pintileasa de la Comedie, cu Florentina Țilea de la Teatrul Național, acuma colegă cu mine. Mamă, a fost o grupă așa de frumoasă și așa de mult ne-am iubit! Chiar a fost foarte frumos! După aia, aia de la Brăila a fost iar foarte frumoasă! Cu Afrim, cu Apostol, cu Militaru, foarte frumos!
Mereu povestești de Brăila.
Pentru că a fost foarte frumos, chiar a fost foarte frumos! Și am făcut spectacole frumoase. Aia credeam eu că e actoria… Noi dormeam în teatru și practic asta făceam – ne distram, mergeam la băute și lucram. Plecam de pe scenă la 1 noaptea, când desfacem berile. Dar până la 1 lucram, ne puneam probleme și nu e bine, hai să vedem, dăi cu întrebări și răspunsuri. Și eu credeam că așa se întâmplă că ăsta e teatrul. Nu că venim acum eleganți, cu rucsacul, cu telefonul mobil, cu textul. Dar poate că este apanajul tinereții, poate că așa era atunci.
Poate că este un obicei să ne amintim cu drag de lucrurile din perioada în care eram…
Eu îmi amintesc cu drag și pentru că a fost foarte frumos. N-am romanțat, adică nu am rămas așa, doar că a fost în trecut. Sunt și lucruri în trecutul meu pe care nu vreau să mi le amintesc și care au fost chiar urâte, dar Brăila și facultatea au fost două momente foarte faine, foarte frumoase.