Podcastul de astăzi este cu o actrită care e… cum să vă spun eu… e compusă din următoarele ingredinte: talent, bucurie, pasiune, balet, poezie, ploaie de vară cu tot cu curcubee, piruete în rochii diafane, iubire, cumințenie și îndrăzneală, toate în același timp.
Așa o văd eu pe Antoaneta Cojocaru și acestea sunt motivele pentru care are loc interviul următor.
Îl puteți asculta pe Anchor.fm:
Sau pe Soundcloud:
Sau îl puteți citi, integral, aici:
………………………………
LI: Începem?
AC: Începem, ce să facem?
LI: Hai să începem atunci!
AC: Haide, haide!
LI: Antoaneta Cojocaru, La mulți ani!
AC: Mulțumesc!
LI: A fost ziua ta acum o zi, doua, când?
AC: Da, pe 7 a 7-a, în aceeași zi cu Ciulei.
LI: Ai petrecut într-un fel anume? Ai primit vreun cadou special? Ți-ai dorit ceva special?
AC: Nu mi-am dorit ceva special, dar am fost foarte fericită de… am primit foarte multă atenție și căldură. Și mi se pare tare asta cu zilele de naștere, că în fiecare an pentru mine e ca o… ca o radiografie a ceea ce am produs în anul care a trecut, în oameni, cumva. Și de fiecare dată când vine ziua mea sunt foarte curioasă să văd care e percepția, știi, daca iau coroniță sau nu. Și a fost foarte frumos anul ăsta că am primit tot felul de mesaje apropo de cât am contat pentru oamenii din jurul meu anul ăsta, în special profesional. Cumva, dacă mi-am făcut treaba bine, atunci o să aflu anul respectiv. Sau dacă a contat ceva din ce am făcut sau dacă a emoționat pe cineva demersul meu din anul respectiv.
LI: Deci îți pasă de ceilalți, de opinia celorlalți?
AC: Știi la ce mod îmi pasă? Îmi pasă… Aflu dacă ajunge ceva din ce construiesc, nu pot să zic că îmi pasă, așa, adică am depășit etapa cu citit cronici obsesiv…
LI: Dar premii?
AC: Am luat, da…
LI: Știu că ai luat, dar sunt importante pentru tine? Construiești un spectacol cu gândul „Cu ăsta o să iau un premiu”?
AC: Nu, nu, niciodată, nu, nu, niciodată, asta niciodată! Dar tot așa pentru că eu am fost foarte atentă la oamenii din jur și am văzut foarte multe lucruri și am văzut unde au dus foarte multe lucruri și am văzut actori care sperau că un rol este pentru UNITER sau se agățau de un context sau chiar și de mine ca să ia premiul UNITER și nu s-a întâmplat asta și am vazut asta de mai multe ori și atunci a fost clar că nu e despre asta și că nu ăsta e drumul sau am văzut foarte mulți actori nefericiți că nu îl iau din an în an, de ce nu îl iau, de ce nu îl iau și într-adevăr erau nume destul de mari, dar nu e despre asta. Dacă e să mă întrebi așa de un premiu sau de o distincție care e importantă pentru mine, e Înaltul Patronaj al Casei Regale a României. Asta a însemnat ceva si așa cum a fost acordat, adică toată ceremonia, a însemnat foarte mult și a fost foarte frumoasă și de pe altă planetă și în valorile acelea și faptul că am fost înconjurata de colegii mei, adică chiar am putut să venim cu toții, si de Ducu, e un moment care mi-a rămas așa, puternic, și e un reper.
LI: Dar tu de ce faci teatru?
AC: Să știi că o dată pe an mă întreb de ce fac teatru și dacă mai vreau să fac asta foarte sincer pentru că nu e obligatoriu să mai vrei să faci asta. Acum cred că fac asta pentru că oamenii, adică… dacă nu înțelegi că meseria asta are o component dedicată celorlalți e greu să o faci à la longue și cred că pentru asta o fac. Adică mie îmi plac foarte mult oamenii, foarte mult și sunt foarte atașată de ei, sunt foarte curioasă, mă interesează experiențe diferite, povești diferite, contează să le spun o poveste din care să poată să își ia ceva. Fac parte din categoria aia foarte mică de oameni care cred că teatrul poate schimba ceva, poate, nu stiu, aduce ceva relevant, poate modifica ceva în celălalt. Cred că ăsta e un motiv și al doilea e că îmi face foarte bine, dar nu ideea de a fi pe scenă să mă vadă toată lumea, să mă aplaude, să îmi aducă flori, normal că te bucură și asta, dar nu asta, cât faptul că pe undeva teatrul, și pentru unii și pentru ceilalți, e un fel de terapie dacă vrei, numai că e o terapie cu mesaj frumos la final.
LI: Ți se pare că e o terapie de grup sau e o terapie individuală?
AC: Și, și. Și, și. Și e, cred că și pentru adrenalină ca să fiu sinceră, cu cât e mai dificilă partitura sau spectacolul, cu atâta e mai bine!
LI: La ce ți se pare că ești bună, profesional vorbind, adică dintre toate lucrurile pe care le presupune actoria, la ce ți se pare că excelezi?
AC: Pot să zic până acum ce cred că am înțeles. Cred că am avut noroc de niște întâlniri care m-au făcut să știu teatru și să înțeleg teatru și să îmi formez un filtru și cred că având școala lui Cojar cu adevărul, ăsta e un bonus. Plus, contează emoția pe care pot să o aduc. Dar, așa de ce sunt eu foarte mândră este că nu am adormit toți anii ăștia, adică nu m-am plictisit, și că încerc tot timpul să-mi îmbunătățesc mijloacele și să găsesc altceva în mine față de ceea ce știu că am deja sau față de ceea ce am arătat deja. Nu mă urc pe scena cu ideea că Haideți că rup, să vă arăt eu!… Niciodată! Și dacă întâmpin dificultăți e o măsură pentru mine. Adică dacă nu mi-e ușor, e clar că e ceva nou si e clar că e ceva ce n-am mai făcut. Dacă mi-e ușor si mă instalez în ceva ce știu foarte bine să fac, e clar că m-am instalat în ceva. Sunt niște oameni de teatru în care am încredere și cu care comunic și știu că ei pot să îmi zică adevărul și eu să-l primesc. Sunt atentă și la un feedback de genul ăsta și probabil că contează și la cine te raportezi când faci meseria, știi? Adică eu încă mă raportez la artiștii „aceia”…
LI: La cine?
AC: Uite… la generația asta la care ne raportăm cu toții de fapt, conștient sau inconștient, și atunci… Gina Patrichi, Pintea și actori care sunt în viață, Marcel Iureș… Și atunci, când vezi cât de departe au mers niște artiști înaintea ta, e mai complicat să te instalezi sau să zici că „Am rupt”. Și mai am și o chestie de onoare, asa, mi se pare că dacă oamenii plătesc un bilet, nu vorbim că biletul e 15 lei sau 20 de lei, dar ca și cum ar fi 200 de euro și totuși vin să vadă o poveste și tu chiar te urci pe scenă, cred că trebuie să ai un nivel. Asta nu înseamnă că, „Mamă, eu îl am!”, dar cred că trebuie ai o responsabilitate să ai un nivel. Nu se poate face un spectacol despre nimic, mai ales acum după pandemie! Chiar aveam cu domnul Hausvater, acum o săptămână sau două, o discuție foarte interesantă în care îmi zicea „Nu se poate, a venit pandemia, a trecut pandemia și noi ce facem? Trebuie să căutăm, să găsim altceva, măcar să existe această căutare, această efervescență!” Eu de fiecare dată când am vrut să zic ceva, când am plecat de la ideea că vreau să zic ceva, n-am întâmpinat nicio problemă. Dacă ceva-ul ăla a fost sincer și puternic și m-a interesat, s-a construit totul în jurul lui, de la bani, context, teatre, oameni, tot! Cred că e foarte important momentul ăsta, pentru că am văzut și foarte multe spectacole proaste în ultima vreme, cred că e foarte important să vrem să spunem ceva în continuare, nu să căutăm să ne scoatem cu ceva, că e puțin, pe de o parte și, pe de altă parte, este atâta energie și sunt atâtea posibilități, umane în primul rând, încât nu trebuie decât să avem curaj să construim lucruri și lucrurile vor ajunge acolo unde trebuie să ajungă. Aș încuraja artiștii să construiască, să construiască, să construiască, să construiască, să spună, să aibă curaj, să fie sinceri, să vorbească oamenilor, adică mi se pare că societatea în momentul ăsta e, așa, printr-o vitrină, e o vitrină uriașă, știi? Ne uităm la ceilalți oameni printr-un geam, ne e frică, nu știm în ce suntem, e neclar totul… Mi se pare că ACUM e nevoie de acte artistice puternice, ACUM e nevoie ca oamenii să vorbească oamenilor pe limba lor, să spună ceea ce gândesc, să spună ceea ce simt și cred că proiectele care vor reuși să facă asta vor avea foarte mare succes. Dar nu în sensul de lucruri neimportante sau nesemnificative, ci de lucruri semnificative, să nu rămânem în această adormire!
LI: Ai vorbit în mai multe interviuri despre, cred, primul tău mentor, Ion Cojar, și despre nevoia de adevăr, dar spectatorul de rând nu are un dicționar pentru a traduce această nevoie de adevăr. Poți să ne detaliezi un pic?
AC: Poate că sunt actori care nu au această nevoie, sincer, poate sunt interesați de altceva. Pentru mine e… cred că se leagă foarte tare cu catharsis-ul, care nu se poate produce decât în anumite condiții. Dacă vorbim de adevăr, vorbim de adevărul situațiilor, vorbim de adevărul personajului, vorbim de un adevăr personal, vorbim de o întreagă căutare. E un puzzle, nu e „Mamă, eu dețin adevărul!” sau „spectacolul asta îl deține” sau „textul asta îl deține”. Există o căutare comună și o luptă, de fapt, să dai la o parte propriul tău adevăr și să te pui în slujba adevărului care există în text. Și asta faci cu ajutorul situațiilor, care trebuie să fie foarte bine construite, să slujească acest adevăr și acest adevăr să ajungă în sală. Oamenii trebuie să recunoască, indiferent de cheia spectacolului, realistă, sur-realistă, habar n-am, expresionistă, indiferent de această cheie, să recunoască ceva din viețile lor ca fiind al lor. Și da, cred că teatrul e despre asta, doar că, din păcate, pentru că „nu avem bani, viata e grea, trăim în România”, s-a pierdut un pic în ultimii ani acest „must”, dar există spectacole care conțin asta și e o mare diferență. Adică spectatorul ce poate să facă? Spectatorul să vadă cât mai mult teatru si când o să dea de un asemenea spectacol, o să poată să își formeze un filtru. Și când o să dea de un asemenea spectacol, o să aibă nevoie de asta în continuare. Mie-mi plac spectacole și asta, pentru asta mă lupt. Sunt spectacole, nu știu, ca o sticlă de bere, o bei și asta e! Sau sunt spectacole ca un vin vechi!… Adică, după părerea mea, dacă mergi la un spectacol și l-ai și uitat sau a trecut pe lângă tine sau asta a fost, e groaznic! Adică, practic n-a însemnat nimic cu adevărat! Și cred că toată treaba e să rămână cu omul ăla din sală mult timp, cât se poate de mult! Normal că e și în funcție de viața lui și în funcție de multe, dar să-i rămână sau se gândească, să… nu stiu, să își dea răspunsuri la niște întrebări. Teatrul asta face de fapt, îți dă răspunsuri la niște întrebări existențiale, niște întrebări esențiale. Asta nu înseamnă, cum să zic, să vorbim, așa, ca și cum teatrul e ceva greu. Deși, vezi, am ajuns să zic asta pentru că trăim în societatea asta și în momentul ăsta, în mod normal nu e normal ce am afirmat adineauri. Ba da, teatrul e ceva important! Asta cred că e treaba cu adevarul!
LI: Ok, deci reținem că ceea ce nu îți place la un spectacol de teatru este să fie cum ziceai tu, ca o sticlă de bere sau, mă rog, ceva care trece pe lângă tine și de la care nu rămâi cu nimic.
AC: Da!
LI: Alte lucruri care nu îți plac la un spectacol de teatru când te duci? Apropo de filtrul pe care trebuie să și-l creeze spectatorul…
AC: Nu-mi plac spectacolele făcute pe genunchi, dar prezentate în fața publicului.
LI: Și tu le simți?
AC: Le simt. Nu le simt numai eu, le simte toată sala și e păcat pentru că după aia, oamenii spun Dom’le, teatrul așa e, hai mai bine mergem la mall! Și teatrul nu-i așa! Și mi se pare că am putea să fim un pic mai responsabili, adică chiar nu contează că faci independent sau unde faci sau ai o masă cu doi oameni și intră patru oameni la tine în casă. Nu contează asta, că de foarte multe ori ne ascundem după „nu sunt bani. Oh, săracii de noi, nu sunt condiții!”. Adică ce condiții nu sunt? De pe vremea lui Moliere, asta a fost situația, de pe vremea lui Shakespeare, artiștii sunt săraci și au nevoie de condiții cât de cât să poată să spună ceva. Cred că e mai usor dacă ne asumăm că suntem în această viață pe acest drum și că nu are voie nimic să ne facă să facem lucruri oricum. Sau neimportante, sau pe genunchi, sau Hai că avem si noi aici o piesuliță… Foarte frumos, dar de ce o avem? Mai bine, în loc de cinci piesulițe de-astea, facem una care să… Nu sunt neapărat adepta cantității, deși e un val foarte impresionant. Și pe mine, recunosc, la un moment dat mă prinsese chestia asta. Aoleu, să-mi număr, „1, 2, 3, 4, mama, deci câte am? Da, mă, simt bine!”, dar nu, nu-i despre asta, chiar nu e! Bine, foarte multe lucruri le-am înțeles și odată cu venirea mea în Bulandra unde am fost înconjurată de niște artiști importanți care m-au scuturat puțin, direct sau indirect, în general indirect, dar am înțeles așa un pic sau mi-am decantat ce îmi doresc eu să fac cu mine sau cine îmi doresc eu să fiu.
LI: Ce ai învățat de la Ducu (Alexandru Darie)?
AC: Oh, multe. Doamne, nici nu stiu ce să-ți răspund, adică e foarte prezent în mine, în ce sunt eu acum. Am și stat foarte mult lângă el, am jucat în toate spectacolele lui, cred că într-un singur spectacol n-am jucat, că era cu oameni în vârstă. Am stat foarte mult cu el când construia luminile la repetiții, ne-a ajutat foarte mult la Laborator, la spectacolele Laboratorului de noapte, a fost extrem de prezent în acești ani. Umorul lui este… era extraordinar. Ce am învățat de la el este că teatrul nu se poate oricum. Nu e posibil să faci teatru asa, hai că… Sau măcar să ai înțelegerea că în mod normal nu e posibil să faci teatru așa. Am învățat cât de mult înseamnă teatru, am învatat cât de mult înseamnă echipă si că e o meserie de echipă. Am învățat ce înseamnă să iubești zi de zi, adică gândeste-te că l-am vazut pe Ducu până a murit, practic, pentru că am jucat în „Coriolan”, care a fost ultimul lui spectacol și am văzut diverse stadii fizice ale lui. Dar ce mi-a rămas extrem de puternic a fost faptul că si-a terminat spectacolul, indiferent de situația lui fizică și asta era atât de copleșitor, că preferai să nu te gândești la asta. Am văzut cât de mult a iubit teatrul și cât de mult și-a găsit locul în teatru și cât de liber era în teatru. Am învățat foarte multe lucruri de la el, pe undeva ne și înțelegeam foarte bine, eram foarte asemănători și aveam o comunicare, așa, specială, nu trebuia să-mi zică patru miliarde de cuvinte ca să înțeleg ceva, na, probabil că de-asta am și lucrat atât de mult cu el în ultimii ani… A fost un creator, un artist.
LI: Știu că tot el te-a ajutat foarte mult și cu Laboratorul de la Bulandra și începuturile tale unde ai făcut și regie, acolo ai început să faci regie, oare?
AC: Nu, nu, nu, regie nu am început sa fac încă cu adevărat, sincer!
LI: Ai facut regie!
AC: Nu consider că asta e regie! La un moment dat, pentru că la Bulandra sunt foarte multe săli și era un moment în care nu se întâmplau foarte multe spectacole, atunci noi ne-am apucat să construim un spectacol bazat pe niște căutări actoricești. Și pentru faptul că eu am văzut foarte multe spectacole, că, cum să zic, am o experiență artistică largă în mai multe domenii, am putut să construiesc un spectacol… Dar nu pot să zic că asta este neapărat regie de teatru. Pot să zic că pot să construiesc spectacole care să fie conduse de actori și că pe mine actorul este ceea ce mă interesează atunci când fac acest lucru. Acum, fiind și o penurie destul de mare de regizori, sigur că undeva mi-am găsit locul și eu cu spectacolele astea ale mele, dar de asta zic că nu știu dacă asta e regie, adică dacă ne raportăm la Purcărete, Dabija și așa mai departe, nu e regie și nici nu îmi doresc să fie.
LI: Dar ți se pare că regie înseamnă neapărat spectacole ample?
AC: Nu, înseamnă este un alt fel de a gândi un spectacol, e un alt fel de a-l pune în pagină, dar repet, dacă vorbim despre ce înseamnă regia cu adevărat. Așa că vine oricine si face orice, ok! Eu nu sunt în această categorie! Eu ce știu să fac și ce m-a interesat până acum din când în când, este acest tip de spectacol Laborator în care actorii au o căutare. Și normal că având o școală bună și niște întâlniri în spate, pot să țin cont ca lucrurile să fie coerente, dar eu povestesc un spectacol din punct de vedere al actorului.
LI: Ești modestă, mi se pare! Adică, de ce ți se pare că e puțin ce faci? Uite, Andrei și Andreea Grosu, de pildă, nu? Ei sunt regizori, dar nu au spectacolele gen Purcărete, da? Gen Faust, gen Radu Afrim, dacă vrei. Mi se pare că ceea ce fac ei este la fel de valoros pentru că se chinuie să scoată esența dintr-un text și ajung până la a interpreta fiecare cuvânt.
AC: Fără îndoială, fără îndoială!
LI: Te întreb, de fapt, dacă tu nu faci același lucru.
AC: Eu nu cred că fac din același unghi și atunci nu este același lucru. Adică noi la fiecare spectacol, ne propunem ceva, actoricește. Cum a fost la Oxygen – să facem niște dansuri ca niște dansatori, la nivelul ăsta, și să îmbinăm și muzica si cu dansul și cu scenele… Din punct de vedere al mijloacelor actoricești! Pe când ei nu se ocupă de asta. Ei spun o poveste și caută să găsească esența din poveste, e adevărat din punct de vedere regizoral, pe când pentru mine ce contează cel mai tare este acest demers al actorului. Nu cred că e puțin, cred că e enorm și este ceva extrem de… care mă costă foarte tare și e o muncă titanică.
LI: Doar că le-ai defini altfel, nu regie?
AC: Doar că le-aș defini altfel, da!
LI: Cum te apuci să construiești un rol? Adică ce e mai greu? Prima întrebare a spectatorului de rând este „Băi nene, cum rețin oamenii ăștia atâta text?”, dar am ajuns în timp, făcând Masterul de la UNATC, să îmi dau seama că textul este ultima dintre grijile unui actor sau printre ultimele în orice caz și asta voiam să te întreb, cum ajungi să construiești un rol, care-s pașii de început?
AC: Bine, pe mine m-a ajutat și că dintotdeauna am avut o memorie foarte bună, adică mi-e foarte ușor să învăț un text. Am colegi cărora le e foarte greu să învețe un text. Dar, oricum, noi nu învățăm un text ca niște papagali, textul acela derivă din niște situații și tu practic aprofundezi situațiile.
LI: Asta este un podcast pentru spectatorii de rând, tot revin la această formulare. Oamenii nu știu ce este situația. Eu nu am știut ce este situația până când nu am ajuns la Facultatea de Scriere Dramatică.
AC: Da, stiu, și avem colegi care nu știu ce este, serios! E șocant! Păi, o situație e ca în viață. Noi, în viață, suntem prinși tot timpul în situații, tot timpul avem treabă, tot timpul ni se întâmplă ceva. Nu știu, eu am venit aici și sunt foarte bine și tu ești obosită și nu ai chef să facem asta. Asta e o situație! Și eu, și tu avem treabă și trebuie să vedem cum ne descurcăm cu ea. Pe parcursul acestei situații, lucrurile se vor schimba între noi, poate de la jumătate eu o să fiu obosită, pentru că tu mi-ai zis nu știu ce și la final tu o să ieși super fresh și eu o să încep să plâng pentru că mi-am adus aminte de ceva… Lucrurile evoluează exact ca în viață. Cred că pericolul în general este să ajungi să construiești lucruri descriptive. În teatrul bun, contează situațiile pentru că situațiile vorbesc despre oameni și despre viață. În teatrul mai puțin bun, încercăm cu un text sau cu un actor să povestim ceva ce nu regăsim în scenă, adică să concluzionăm ceva ce nu a avut loc sau să descriem ceva ce nu se întâmplă. Asta cred ca e…
LI: Dar ce înseamnă un rol de succes pentru tine?
AC: Cred că emoția în primul rând și în al doilea rând să-l joc o perioadă longevivă.
LI: Care e cel mai longeviv spectacol pe care l-ai jucat?
AC: Cred că „Oscar și Tanti Roz” se joacă de 11 ani, „Hell” s-a jucat tot asa, vreo șapte-opt ani, în două etape. Astea-s amandouă ale lui Chris Simion. Spectacolele Laboratorului s-au jucat mult. „Arlechino” s-a jucat șapte ani. Și mie mi se pare foarte funny că, în general, am observat că spectacolele longevive pleacă la drum cu multă neîncredere. Chiar am avut o discuție cu Ducu la „Oscar” când ne-a chemat să vorbim despre contracte pe fiecare pe rând și a zis „Să vedem, Anto, hai că vedem cât o să…” Dar, în general, am observat asta, nu știu de ce, cred că ambiția e mai mare când auzi „să vedem cât o să…”
LI: Cum ai vrea să te perceapă lumea?
AC: Ca pe un om sincer. Așa, la modul ideal, bineinteles că mi-aș dori să mă perceapă ca pe o artistă în toată puterea cuvântului. Eu m-am ferit până acum să fac gafe și să fac greșeli.
LI: Când alegi un spectacol, în sensul asta?
AC: Da, da, sau să intru în tot felul de combinații dubioase, discutabile. Adică am căutat să merg pe un drum drept cât se poate, cât de omenește posibil și am ales să fac asta pentru că am înțeles că dacă nu faci asta, lucrurile se răsfrâng asupra interiorului tău. Iar la un artist, materia primă pentru un actor, este chiar interiorul, care se modifică.
LI: Apropo de artiști și de suflet curat, poți să-mi povestești, vrei să-mi povestești despre cum te-ai îndrăgostit tu de soțul tău în vreme ce jucați la un spectacol? Așa v-ați și cunoscut sau vă știați dinainte?
AC: Nu, ironia e că ne știam dinainte, deși eu nu-mi aduc aminte de el, chiar cu ani în urmă. Lucrasem împreună la Opera Comică, se pare la „Peter Pan”. Am construit „Gulliver” la Opera Comică, în care el juca Gulliver. Și eu treceam printr-o perioadă foarte tulbure în viața mea, adică mă desprindeam de o viață sau un drum… ajunsesem spre final și eram foarte neliniștită, simțeam că nu am niște provocări noi, că trebuie să schimb ceva, ceva fundamental, că lucrurile nu sunt pe șina bună. Și după ce am construit „Gulliver”-ul, am început să… am început să, in fine, eu primisem o propunere să construiesc un spectacol cu arii de operă și cu poezii pe care să le recit eu și nu aveam cu cine să construiesc spectacolul, căci nu știam mulți cântăreți de operă și am vorbit cu Daniel, pentru că în timpul spectacolului „Gulliver” văzusem niște calități actoricești foarte importante, el fiind bas la bază. Și împărtășeam și aceleași nevoi, așa, de ceea ce înseamnă teatru și de creație și de angajament față de un spectacol și am fost foarte impresionată de asta și părea așa într-un fel că suntem colegi dintr-o școală comună și am fost foarte impresionată de asta. Am început să construim împreună acest potpuriu de poezii și mi-am dat seama că e cam „lame” pentru mine la momentul acela, nu că ar fi „lame” în general, că nu e! Și mi-am adus aminte că aveam textul de la „Oxygen” care e în două personaje și pe care mai încercasem să-l construiesc în nu știu câte personaje și nu fusese ok. Și am zis, „OK, hai să încercăm să-l facem pe ăsta” și pentru că textul conținea ideea de dans și ideea de muzică, zic „Perfect, facem cu arii, cu dansuri, cu de toate”. Asta a fost punctul de plecare. Normal că ulterior lucrurile s-au îmbogățit foarte tare, am dezvoltat foarte multe componente din spectacol sau am discutat despre ce am putea să dezvoltăm și a fost, așa, ca un fel de beție în care ne doream foarte multe lucruri și „cum ar fi să facem asta, cum ar fi să facem asta, cum ar fi să facem asta, aoleu, ce tare ar fi!” Și cred că în timpul repetițiilor la un moment dat s-a întâmplat asta, vorbim despre ceva pur platonic…
LI: Textul fiind, oricum, despre iubire…
AC: Da, da, cred că asta a fost, da! Adică cred că erau atâtea discuții și atâtea dezbateri despre… textul fiind despre iubire la modul… care e iubirea, care e iubirea. Adică există iubire care nu e iubire si iubirea iubirilor. Când spun asta, sună a telenovelă foarte mult, dar textul nu este telenovela. Și au fost atâtea discuții și atâtea dezbateri despre cum faci să redai asta, cum faci să se simtă asta, cum faci să te depărtezi de ideea de telenovela… Sigur, textul nu e numai despre iubire, textul se deschide în miliarde de drumuri. Miliarde e o exagerare, dar în foarte multe drumuri. Și nu se puteau urma toate și noi am urmat asta. Și pentru că în momentul ăla eram pe o lipsă de iubire, și, sincer, mi s-a părut foarte curajos să facem un spectacol despre iubire… și așa s-a întâmplat, ușor, ușor, ușor, ușor, ușor. Foarte târziu ne-am dat seama cu vorbe de ce ni se întâmplă, adică mai mult era, așa, o stare de repetiții, chiar mi se părea că e rolul de fapt și că simt așa pentru că repet foarte mulț sunt mereu în chestia asta… Dar, în timp s-a dovedit că era…
LI: Sunteti foarte frumosi amândoi!
AC: Da, mulțumim!
LI: Și în „Oxygen”, și în „Să vorbesc cu tine”!
AC: Da!
LI: Zi-ne și niște actori, regizori, scenografi, spectacole pe care ai putea să le recomanzi!
AC: Eu doar ce am fost ieri la „D’ale carnavalului” la Național, spectacolul lui Dabija și e un spectacol foarte bun, foarte bine construit și cu niște actori foarte buni și îl recomand din toată inima. Am văzut „Republica Melania” la Odeon și mi-a plăcut foarte mult, iarăși. Am mai văzut un spectacol la Comedie, foarte bun, cu Emilia Popescu și Maia Morgenstern pe care îl recomand, „Vărul meu Veniamin”. Să meargă să vadă „Take, Ianke și Cadâr” la Bulandra pentru actori, specific, pentru actori, sunt foarte buni toți! Cum să zic, să meargă să caute teatrul ăla care le vorbește pe limba lor! Și e ok si dacă e o comedie, și e ok si dacă e teatru de bulevard, e ok, e ok! Da, toate genurile astea există, dar să ceară, să ceară lucruri de la teatru și de la artiști pentru că o experiență teatrală este o experiență unică, adică indiferent de ce gen de teatru e sau în ce cheie e spectacolul sau despre ce e spectacolul, ei pot să primească foarte mult și teatrul poate să fie o cârjă foarte importantă pentru fiecare dintre noi și să vină la teatru pentru că teatrul, cum să zic, e mult mai mult decât film, e mult mai mult. Adică chiar vezi niște oameni care se modifică în fața ta și asta contează pentru tine și asta te modifică și pe tine la rândul tău și faptul că lucrurile se întâmplă aici și acum și asta este ceva unic, asta poate să dea numai teatrul.
LI: Te-ai gândit să-ti faci ca o școală de actorie, ca un Laborator, dar nu sub umbrela unui teatru existent?
AC: Am făcut asta, am făcut Laboratorul de Artă care a fost înființat în onoarea Laboratorului de Noapte de la Bulandra și în care am lucrat cu studenți, atât de la UNATC, cât și cu actori neprofesioniști. Întâi am început să lucrez cu actori neprofesioniști, am lucrat trei ani, timp în care am adus tot felul de actori in vizită să-i vadă pentru că mie mi se părea că sunt extraordinar de buni, dar nu voiam să mi se pară doar mie, să fiu foarte subiectivă și într-adevăr erau excepționali. Și am combinat cu actorii tineri de la UNATC și am făcut împreună „Hamlet si noi”, care a fost un spectacol, așa, ca o bombă atomică din toate punctele de vedere, care s-a jucat numai în clădiri de patrimoniu și clădiri istorice. Căutăm să găsim o sursă de finanțare să îl reluăm acum pentru că sunt 22 de actori pe scenă care sunt tot timpul acolo. Cred că a fost cea mai puternică experiență pe care am trăit-o vreodată acest spectacol în care la un moment dat am jucat și eu. Jucau și actori cu experiență mai mare, și actori cu experientă foarte mare ca Adrian Ciobanu de la Bulandra. A fost foarte frumos, a fost o experiență foarte puternică.
LI: Știi ce nu știu, dacă tu ai și scris teatru?
AC: Nu, asta ar mai lipsi, să scriu teatru, eu…
LI: Dar ai scris vreodată ceva, nu teatru neaparat?
AC: Sigur, în liceu, poezii, sufeream sau îmi imaginam că sufar, îi citeam mamei, mama considera că-s minunată, dar ne-am oprit acolo.
LI: Care e relația ta cu familia?
AC: Tatăl meu nu mai e, a murit…
LI: Îmi pare rău!
AC: Mda, sunt niște ani, dar de mama sunt foarte legată și de sora mea sunt foarte legată, nu e o relatie de asta foarte mămoasă, dar e o relație cu iubire foarte puternică. Sunt așa ca un ca un zid pentru mine și sper că și eu pentru ele și cred că caut tot timpul să le fac să fie mândre de mine. Cred că asta cu munca am învațat-o de la ai mei și cu omenia și cu… nu stiu, iubirea, care e resortul la toate… astea clar le am din familie.
LI: Pai… asta a fost. Îți multumesc mult!
AC: Și eu multumesc mult!
…………………………………………………………………
Pe Antoaneta Cojocaru o puteți vedea la Bulandra în „Coriolanus” și „Oscar si tanti Roz”, la Teatrul Dramaturgilor Români în „Mazurka”, la Teatrelli în „Oxygen” și „Să vorbesc cu tine” și la Opera Comică pentru copii în „Peter Pan”, „Micuța Dorothy”, „Gulliver” și în „Salonul de musical”.
Dacă mai vreți să ascultați podcasturi realizate de mine, dați click aici pentru toate sau aici pentru Marius Manole, Andrei și Andreea Grosu ori Andreea Esca.