Ne place, Podcast
by Laura Ivăncioiu

Andreea Esca: Rămânem cu amintirile pe care ni le construim [podcast și interviu scris]

Andreea Esca

Este una dintre cele mai cunoscute persoane publice din România, un foarte bun profesionist și unul dintre oamenii care se bucură cel mai mult de viață, dintre câți oameni știu eu. Doamnelor și domnilor, Andreea Esca!

Credit foto: @douglaslormand

Mi-am dorit mult să fac un episod de podcast cu ea și a ieșit o discuție relaxată și amuzantă.

Poți asculta interviul în format audio cu Andreea Esca aici:

și pe:

Aici ai o parte din interviu:

Laura: Am insistat destul de mult să vii, dar de fiecare dată când m-am simțit vinovată că insist atât de mult, mi-am adus aminte de cum ai insistat și tu pentru interviul cu Hagi.

Andreea Esca: Povestea cu Hagi datează din secolul trecut, de când s-a lăsat de fotbal și urma să joace în meciul de retragere. Iar eu îmi doream foarte mult să fac un interviu cu el cu această ocazie. Problema era că nu dădeam de el sub nicio formă și după ce am încercat să îl sun de o mie de ori, cred că cineva sau chiar el mi-a spus că oricum nu contează, că de fapt trebuie să hotărască Pițurcă dacă poate sau nu să facă interviul respectiv. Am început să îl caut pe Pițurcă și la un moment dat, nu mai răspundea. Țin minte că mă gândeam că știe numărul meu de telefon și făceam niște giumbușlucuri de tipul, nu știu, era aproape ora 19.00 când trebuia să intru în Jurnal și sunam de pe un fix că mă gândeam că o să zică n-are cum să fie nebuna asta, pentru că e la Jurnal! După care mi-am dat seama că nu se poate și nu se poate și m-am gândit că poate mă ajută unul din frații Becali, pentru că știam că sunt apropiați cu Hagi și am aflat că au o nuntă la restaurant la Marriott. Și m-am dus peste oamenii aceștia la nuntă! Am deschis ușa într-o sală imensă unde erau foarte mulți invitați și l-am chemat pe Giovanni Becali, cred, nu mai știu să spun acum, care desigur că a venit, a crezut că se întâmplase ceva, noi necunoscându-ne, să ne înțelegem, și a venit și m-a întrebat Ce e? și i-am spus vreau neapărat să îi iau interviu lui Gică Hagi. Nu mai știu ce s-a întâmplat, dacă și el mi-a pus o pilă atunci sau nu sau, dar mi-a zis că tot Pițurcă hotărăște. Am plecat pe DN1, unde aveau antrenament la Săftica și am bătut acolo la o poartă de fier. A apărut un polițist căruia i-am spus că am o întâlnire cu domnul Pițurcă. Omul m-a crezut, mi-a dat drumul și am dat într-adevăr de Pițurcă. Mă rog, până la urmă a avut loc acest interviu, dar am trecut prin atât, atât de multe! Am insistat atât de mult, încât pur și simplu îmi amintesc de această poveste ca de un om care poate fi acuzat, fără niciun fel de probleme, de harassment.

Despre asta e vorba! Dar, până la urmă, am făcut interviul și sigur, ca să se termine apoteotic, în ziua în care a fost meciul de retragere îmi amintesc că ne-am dus și am transmis de pe stadion, iar Gică Hagi nu venea la cadru. Începea Jurnalul și el nu venea! Cineva îmi spunea că nu e gata, că e la vestiar și am simțit că înnebunesc – Este blestemul meu pe pământ, ce, Doamne, iartă-mă, se întâmplă! Am fugit de la cadru, am luat-o de nebună spre vestiare și l-am luat practic din vestiar și l-am adus la cadru. Adică, crede-mă că a fost îngrozitor de greu, îngrozitor de greu!

Laura: Asta spune multe despre tine și, de fapt, interviul ăsta despre asta aș vrea să fie – cum ești tu ca om.

Andreea Esca: Da, sunt așa! Sunt agasantă, sunt foarte hotărâtă. De altfel, puteai să faci interviul asta cu Alexia sau cu Aris – copiii mei. Ei cred că ar putea să mă descrie mai bine. Alexia spune mereu că atunci când vreau ceva, chiar o bat la cap până nu mai poate, cedează, numai să mă audă că am tăcut. Nu știu dacă e neapărat o metodă bună, dar acum nici nu pot să mă mai schimb și poate că felul acesta de a fi m-a ajutat în unele cazuri în care chiar trebuie să insiști foarte mult ca să pot să poți să faci ceva.

Nu am fost așa însă de la început, adică nu-mi aduc aminte de mine în adolescență fiind așa de căpoasă. Probabil că tipul acesta de profesie m-a schimbat. M-a întrebat cineva dacă există momente despre care aș putea spune că m-au schimbat în viață. Și, vorbind de profesie, mi-am amintit că eu știu exact când m-am schimbat, pentru că atunci când am ajuns la SOTI, primul meu loc de muncă, aveam 19 ani și eram în anul întâi de facultate și eram colegă de facultate cu Tudor Barbu. El era un reporter de la Jurnalul TVR-ului. Am devenit foarte, foarte buni prieteni și m-a ajutat extrem de mult, am învățat foarte mult de la el mergând pe teren cu el. Mergeam la școală, desigur, pentru partea teoretică, dar pe urmă el mă lua la toate reportajele pe care le avea de făcut. Învățam, pur și simplu furam meserie. Și într-o zi, eu lucrând în același timp la SOTI, care era cumva televiziunea concurentă TVR-ului, pentru că SOTI, pentru cei care sunt născuți după Revoluție, trebuie să știe că SOTI a fost prima televiziune independentă din România și era o alternativă la TVR care în acel moment era cumva vădit în slujba puterii, a conducerii…

Laura: … spre deosebire de acum…

Andreea Esca: … spre deosebire de acum, ai zis tu… și noi eram acea televiziune care încerca să arate și partea cealaltă a lucrurilor. Mă rog, deci eram în concurență, dar el m-a ajutat foarte mult. Cred că oricum nu ne privea pe noi ca pe o concurență. Noi eram tineri și amărâți și apăream cu Jurnalul la ora 12.00 noaptea, când se termina emisia de pe TVR 2, pentru că acolo era licența, așa că nu ne considerau niște adevărați adversari. Și, într-o zi, i-am zis că am aflat că a doua zi o să vină nu știu cine pe Aeroportul Otopeni, Băneasa, nu mai știu, și o să mă duc să fac interviu, că mi se pare foarte tare. A doua zi, când am ajuns la Otopeni să fac reportajul respectiv, la ora 10.00, Tudor pleca de acolo, făcuse deja interviul! Nu am înțeles absolut nimic, nu înțelegeam ce caută acolo… L-am întrebat – Ce faci? – Am venit să fac interviul cu ăsta! – Păi știai de el? – Nu știam, am aflat de la tine ieri.  – Adică mi-ai furat reportajul? Eu ți-am spus ție că erai prietenul meu cel mai bun! Am fost extrem de dezamăgită, n-am cum să descriu și poate părea o prostie acum, dar la momentul respectiv, pentru mine a fost ca și cum mi-am încredințat un foarte mare secret unui prieten care m-a înșelat. Si el mi-a zis Uite care-i treaba, Andreea! Așa se face această profesie și dacă ești în stare să faci asta, bine și dacă nu, să te apuci să faci altceva. Și a plecat! Și m-a lăsat acolo, pe aeroport. Adică da, sunt momente care știu sigur că m-au schimbat! Atunci eu m-am întors de la reportajul ăla și am zis Dacă nu o să pot să fac din astea, atunci o să fac altceva!

Laura: Și ai putut!

Andreea Esca: Și am putut, da! Sunt lucruri pe care trebuie să înveți să le faci.

Laura: Continuând felul în care tu te-ai descrie pe tine… Ești încăpățânată…

Andreea Esca: Da, sunt foarte tenace, sunt foarte muncitoare, cred că sunt un angajat foarte bun. Asta cred despre mine! Adică dacă mi se dă o treabă, o fac! Poți să te duci să te culci liniștit, că știi că ți-am rezolvat treaba! Programul meu este haos! Nu vreau să renunț la a face sport, nu vreau să renunț la a mă duce la diverse evenimente, la petreceri…

Laura: Eu nu știu o persoană publică mai bucuroasă decât tine de evenimentele astea sociale, de cocktail-uri, de party-uri…

Andreea Esca: Da, eu chiar nu mă duc pentru că trebuie, să ne înțelegem! Eu nu mă duc ca să bifez…

Laura: Se vede!

Andreea Esca: Eu chiar mă duc pentru că îmi face plăcere să mă întâlnesc cu niște oameni pe care altfel nu i-aș mai vedea decât o dată pe an, că  îmi place conceptul evenimentului, că mă duc să râd așa pur și simplu! Cred că îmi plac oamenii foarte mult! Îmi plac foarte mult oamenii!

Laura: Mi se pare că ești o persoană foarte luminoasă și că la tine, parcă mai în mod evident față de alți oameni, asta vine din interior. Mi se pare că frumusețea ta are legătură cu echilibrul tău psihic și vreau să te întreb de unde-ți tragi echilibrul.

Andreea Esca: Păi de aici, de la faptul că eu mă întâlnesc cu atât de mulți oameni, care fiecare are ceva plăcut, ceva nou, ceva altfel. Bănuiesc că de aici îmi trag această sevă. Crede-mă, mă gândeam într-o zi chiar și la Alist. Sigur că e un site care aduce o mulțime de informații, unde se întâmplă lucruri, zic eu, sper eu, bune și frumoase pentru pentru cititori sau pentru ascultători în cazul în care vorbim de lucruri filmate. Dar cea mai mare bucurie a mea este faptul că eu mă văd în fiecare zi cu o redacție de oameni care îmi plac. E o treabă foarte egoistă până la capăt – facem împreună niște lucruri care mie îmi fac plăcere. Faptul că noi ne ducem și ne hăhăim la nu știu ce festival, pentru mine e mai important decât cum o să iasă materialul pe care noi îl facem acolo și pe care o să îl postăm și sper să le placă și altora!… Nu este un model de business, dar nu îmi pasă! Consider că viața este scurtă și frumoasă și trebuie să o trăim fără să ne facem atâtea planuri și să tragem linie să vedem ce și cum. Și desigur că întotdeauna când povestesc asta sau dacă spun asta cuiva, în mintea celuilalt este Da, pentru că îți dă mâna! Numai că nu e așa! Trebuie să pleci cu tipul ăsta de mentalitate de la zero! Adică asta nu îți vine la un moment dat, când îți dă mâna și până atunci ai fost altfel! Eu exact așa am gândit și când aveam, nu știu, cinci lei sau cât luam eu acolo de la SOTI (câteva luni am lucrat fără niciun ban și după aia aveam un salariu de nimic). Dar așa gândeam și atunci! Dacă îmi spuneai să facem ceva care nu îmi făcea plăcere, care nu mi se părea mie interesant, puteai să îmi dai și luna de pe cer.

Laura: Te pune pe gânduri în vreun fel înaintarea în vârstă, ai momente când te întristează sau ai vrea să oprești timpul?

Andreea Esca: Să știi că până de curând nu m-am gândit deloc la treaba asta, însă am să-ți recunosc că acum, de o vreme, mă gândesc. Adică, știi cum mă gândesc? Când mă întreabă cineva câți ani am și spun, atunci aud cifra și mă ia, așa, o frică. Nu o frică, nici nu știu cum să îi spun!

Laura: Mirare?

Andreea Esca: Da, o mirare, mai repede! Fac 47 de ani mi se pare enorm, enorm. Mi se pare absolut enorm și mă gândesc câteodată să nu fiu cumva ridicolă pentru că activitățile mele și felul meu de a fi și lucrurile care-mi plac poate că nu sunt în concordanță cu buletinul meu. Cred că de asta mă sperii mai tare, să nu ajung la un moment dat să par ridicolă, penibilă, dansând la Loft, de exemplu! Dar după aia îmi revin imediat și îmi zic Asta sunt eu, așa o să fiu! Nu mă văd luând niște decizii doar ca să fiu în concordanță cu vârsta care e trecută acolo, pentru că aș fi nefericită. Sunt sigur că aș fi nefericită! Prefer să fiu bătrână, ridicolă și fericită decât bătrână neridicolă și nefericită.

Laura: Dar poți să dansezi pe muzica din club? Nu ți se pare foarte tare?

Andreea Esca: Nu! mie îmi place muzica foarte tare! Dacă e încet, sunt terminată! Și cred că și copiii mei o să fie așa! Îmi aduc aminte de Aris la petrecerea de ziua mea de 30 de ani… Cânta rock, ceva foarte tare și el adormise cu capul pe boxă! Acum mă gândesc că nu era petrecerea mea de 30 de ani, era o petrecere în pijamale pe care am făcut-o la un hotel. Am organizat-o într-o sală de conferințe, am adus niște paturi și niște așternuturi și niște lămpi ca să pară ca și cum ar fi un dormitor imens, ca să putem face petrecerea în pijamale.

Laura: Ăsta era un eveniment public?

Andreea Esca: Nu, era ziua mea. Mă rog, nu asta am vrut să povestesc. Am vrut să spun că, mai nou, mă duc la niște discoteci, la niște seri dansante care au loc la barul de la Apollo 111, o dată la două-trei săptămâni. Sunt cu muzică din anii ’80-’90, disco. Și, ce să vezi? Nu numai că este plin, de ai senzația că ești la Paris, unde stai afară, la coadă, ca să poți să intri. E plin de nu mai poți să respiri. E o coadă care urcă niște etaje, iese în stradă și lumea așteaptă să iasă cineva ca să poată să mai intre altcineva. Se dau niște brățări și eu mă duc înainte sau trimit pe cineva din gașca noastră dinainte ca să cumpere brățările, pentru că altfel nu putem să mai intrăm. După aia ne ducem și dansăm acolo până la 5 dimineața. Ce e bine este că aceste melodii din anii ’80-’90 atrag oameni foarte tineri. Acolo nu sunt, cum ți-ai imagina, niște oameni majoritar de vârsta mea. Nu! Sunt niște studenți, sunt niște oameni la 20-30 de ani care vin și care știu toate melodiile alea, ceea ce mi se pare extraordinar! Problema este că am încercat într-o zi să îl duc și pe Alex, soțul meu, care anul viitor va face 50 de ani, după cum îmi repetă întruna când îl duc la astea și care, după ce a stat vreo zece minute mi-a zis Andreea, eu chiar fac 50 de ani la anul, am păr alb în cap, și, nu știu dacă vezi, dar oamenii ăștia de lângă noi, cred că nu au 20! Eu o să mă duc acasă! Și am mai fost la niște petreceri, Disco Retro, cred că se cheamă, care s-au ținut undeva la un etaj al magazinului Victoria, tot cu muzică din anii ’80-’90. Și, la fel, acolo tot așa era. Acolo erau și niște copii care veniseră cu școală sau ceva! Dar, mă rog, pe mine nu mă interesează, asta vreau să spun! Dimpotrivă, mi se pare foarte tare! Acolo, chiar, s-a întâmplat o treabă chiar tare în aceeași zi în care avusesem interviul cu Codruța Kovesi de la Europa FM. Când am ajuns acolo, dacă vrei să știi, cea mai mare satisfacție a mea de multă vreme, a fost faptul că veneau zeci și zeci de tineri care nu cred că aveau 25 de ani să mă felicite pentru interviu. Mi s-a părut foarte tare și am zis Ce înseamnă și asta – câți ani ai? Până la urmă, dacă există un mediu în care oamenii sunt preocupați de aceleași lucruri, care au aceleași gusturi, nu contează vârsta!

Laura: Apropo de dans, nu te apucă o nostalgie sau tristețe că nu se mai dansează în doi? Pe mine mă preocupă. Eu când eram de 14-16-18 ani, mai dansam fox sau blues…

Andreea Esca: Nici nu mai știu… Ca să îți spun sincer, nu m-am gândit la asta. Acuma, când zici, parcă îmi amintesc pe mamaie! Scuză-mă! Nu asta am vrut să zic! Am vrut să zic că mamaie îmi zicea când veneam acasă de la dans  Mă, mamaie, dar ce dansuri sunt astea, de nu vă țineți și voi în brațe? Că asta e ideea dansului! Nu așa, unul hăis, unul cea!

Laura: Mie mi se pare că are dreptate mamaia ta!

Andreea Esca: Da, ai dreptate! A fost o epocă și aia, dar nu duc chiar lipsa blues-ului. Atunci, la vremea respectivă, mi se părea foarte bine. În primul rând, stingeai lumina, îl luai pe ăla în brațe…

Laura: Exact! Blues-ul era începutul unei posibilități.

Andreea Esca: Da, dar acum mi se pare că oamenii oricum sunt mai deschiși și mai direcți, nu au nevoie să mai danseze blues și să stingă lumina ca să spună că de fapt ar vrea să iasă cu tine. Dar era frumos! Fox și de-astea dansam la țară când mergeam în vacanțe vara. Aveam o gașcă de tot felul de tineri, ne strângeam o gașcă foarte mare și în fiecare seară mergeam în câte o casă abandonată, erau multe case abandonate pe vremea aia. Trăgeam lumină de la vreun vecin, puneam muzică la casetofon și dă-i dans! Acolo, țin minte, erau niște mari specialiști în fox. Și acum, când ne mai vedem pe la diverse zile de naștere sau ce mai organizăm noi pe acolo, suntem aceeași gașcă și am văzut că băieții și-au păstrat talentul. Cred că ei mai dansează pe acolo, cred că la București s-a stricat cam de tot asta cu dansul în doi.

Laura: Cum ai vrea să te perceapă lumea? Dacă ai fi înmormântată la Cimitirul de la Săpânța, ce ai vrea să scrie pe crucea ta?

Andreea Esca: Să scrie că am dansat perfect! Să scrie că am dansat bine, că am fost veselă și prietenoasă. Asta e tot ce mă interesează! Nu mă gândesc la cum mă percep alții, pentru că oricum ai fi, dacă întrebi șase persoane, probabil că fiecare te percepe prin prisma minții lui și a sufletului lui și a criteriilor după care evaluează pe cineva. Sunt convinsă, că tot vorbeam de asta, sunt convinsă că există o mulțime de femei care ar zice Andreea Esca e o nebună! Cum să te duci să dansezi la discotecă la 47 ani! Nebuno ce ești! Revino-ți în simțiri! Alții o să spună Da, domnule, foarte bine! Important este să nu fi trecut prin viață fără să fi făcut nimic.

Laura: Cum ai făcut de nu ți s-a urcat notorietatea la cap?

Andreea Esca: Cred că nici n-a venit așa, peste noapte…

Laura: Cum n-a venit peste noapte?

Andreea Esca: Da, nu mi se pare! De când mă știu, de la grădiniță, dintotdeauna mi-a plăcut să fiu în centrul atenției și orice spectacol era, trebuia să fiu acolo, să zic o poezie, să dansez, să mă duc pe scenă…

Laura: Dar una e să te vadă 20 de oameni, alta e să te vadă câteva milioane.

Andreea Esca: Nu contează, pentru tine e același lucru. Fie că eram la grădiniță, la școala generală sau la liceu, niciodată nu am trăit sentimentul că sunt o persoană necunoscută. În mintea mea realizam asta – și nu era doar în capul meu, așa s-a întâmplat. Puteai să mergi pe vremea când eu eram elevă la Lazăr și să întrebi orice copil – Bună, o știi pe Esca? – Da! Pentru că întotdeauna făceam ceva să ies în evidență și am trăit cu treaba asta, astfel încât mi s-a părut normal, dar nu mi s-a părut nici ceva care să mă dea peste cap. S-ar putea să fie și de la faptul că așa am fost educată. Și nici nu am considerat niciodată că fac ceva wow, ceva ce n-ar fi putut nimeni să mai facă. N-am dat așa o mare valoare lucrurilor pe care le-am făcut, mi s-a părut că le-am făcut foarte bine, dar nu că e ceva nemaivăzut. Poate că dacă aș fi inventat medicamentul împotriva cancerului, m-aș fi gândit că într-adevăr am făcut ceva pentru care merită să mi se urce la cap, dar nu am făcut asta! Și cred că e și complicat să pari sofisticat. Chiar glumeau niște colege de-ale mele într-o zi și mi-au zis că li se pare că sunt prea normală și că ar trebui să inventeze ele niște lucruri. Când mă duc la câte o conferință, ele să trimită o listă – Vedeți că Andreea Esca bea numai din pahare de cristal cu picior de nu știu câți centimetri… ca să par și eu că sunt mai altfel, să nu fie o dezamăgire – Ah, asta cine e? E una normală!

Laura: Îmi plac mult postările tale despre copiii tăi și voiam să te întreb un pic despre calitatea ta de mamă.

Andreea Esca: Calitatea de mamă nu cred că e cea mai mare calitate a mea în sensul că nu am fost tipul de mamă care a fost mama mea pentru mine, pentru că am fost întotdeauna foarte îndrăgostită de profesia mea și n-am vrut să o pun pe locul doi nici măcar pentru copiii mei. Am simțit că n-ar fi fost adevărat, ar fi fost o minciună. Nu pot să spun că am fost ca mama, pentru care, clar, eu eram pe locul întâi, dar cred că am fost onestă cu mine și cu ei și atunci când am fost împreună am fost de-adevăratelea împreună. Pentru mine, da, era mai important să fac un interviu cu Madeleine Albright, decât să mă joc Lego. Asta e! Acum nu știu dacă asta s-ar întâmpla și pentru alte mame, dar n-au putut să facă asta pentru că le-a fost teamă de ce zice mama soacră, vecina sau chiar ele. Sau există tipul de femeie care chiar asta își dorește, o face mult mai fericită să stea cu copiii, ar zice Să o ia dracu pe Madeleine Albright, nu mă interesează! Pentru mine, copilul meu e prima bucurie!  Dar atunci când eram cu ei, eram cu adevărat, chiar mă distram, chiar îmi plăcea. Și uite, pentru că ăsta este laitmotivul discuției noastre, și cu ei cel mai mult dansam și ascultam muzică! O familie de indieni, cum ar zice prietena mea Andreea Macri, care mă întreba într-o zi Ce făceați cel mai mult când erați mici? Era vorba de niște povești sau ceva… I-am răspuns Nu știu, noi toată ziua ascultam o casetă și dansam. Și a zis, Da, sunteți o familie de indieni. Vă place Bollywood! Ăsta este adevărul, noi cântam și dansam, drept urmare și Alexia acum cântă și dansează…

Laura: Ce ascultați, mai știi?

Andreea Esca: Țin minte că aveam o casetă cu muzică grecească și avem de asemenea niște CD-uri cu cântece franțuzești pentru copii, care erau foarte amuzante. Și pe acele melodii pentru copii făceam un fel de piese de teatru – era un musical. Avem niște casete video la care ne uităm și acum și râdem de leșinăm, pentru că dacă îi vezi pe ăștia mici cum erau ei costumați și se duceau repede pe hol și schimbau costumația și iar intrau… Mă rog, aveam diverse distracții de acest tip! Într-o zi, când erau mari, era Alexia la liceu, mi-a zis Alexia că vrea să mergem la mare, dar nu aveam cum, că nu știu ce aveam de făcut. Și m-am gândit că până vine ea, organizez acasă să pară că ne-am dus la mare. Am făcut cu Aris, Doamne, nu vrei să-ți imaginezi ce am făcut în dormitor! Mare, mare am făcut! Pe jos am pus ceva de care zici că era nisip, apoi am pus o perdea care se lega ca și cum am fi pus un cort. Am făcut superb, superb, superb! Aveam niște scoici, le-am aruncat pe jos… Aris a fost cel mai tare, că la final, după ce aranjasem tot de ziceai că ești chiar la mare, Aris a zis să dea drumul la calculator să pună sunet de valuri… Când a venit Alexia a zis  – Doamne, sunteți complet nebuni! – Păi, n-ai zis că vrei la mare? Ia uite, suntem la mare! Și așa am și dormit! Poate că nu sunt neapărat un părinte tipic, dar cred că până la urmă ajungem la ce-am zis, ne-am distrat! Cred că ne distrăm!

Laura: Apropo de Alexia și de majoratul ei, cu toate știrile legate de Florin Salam care a cântat la petrecere…. Acum că te uiți în urmă, cum ți se pare momentul?

Andreea Esca: Mi se pare cum mi s-a părut și atunci: un moment! Mi s-a părut că într-o lume în care avem atât de multe probleme de-adevăratelea importante despre care să vorbim, să vorbim despre faptul că a cântat Florin Salam la o petrecere e o problemă inventată și așa mi se pare și acum. Adică nu văd nicio diferență între faptul că asculți, nu știu cine să zic, ăla care cânta Șîcîdîm, Șîcîdîm, orice melodie ritmată orientală mi se pare la fel ca ceea ce cântă Florin Salam. Să ne înțelegem! Faptul că unuia îi place Florin Salam și unuia îi place Mozart, și unuia îi place ABBA, și unuia îi place nu știu ce, acum ce să facem, să ne certăm, să ne supărăm despre cine ce muzică ascultă? Mi se pare o prostie, absolut o prostie! Chiar nu mi se pare un subiect! Mi se pare că e un cântăreț ca alți cântăreți, care are o voce foarte bună și cu asta basta! E ca și cum ar fi venit oricine, Enrique Iglesias. Atunci nu era o problemă, că era Enrique Iglesias!

Laura: Enrique cântă prost!

Andreea Esca: Da, exact! Spre deosebire de Florin Salam, Enrique nu are voce, că l-am auzit live.

Laura: Cum îți crești copii? Ce valori le-ai insuflat? Sau cum ți-ai dori să fie? Eu, de pildă, pentru fii-mea, îmi doresc să fie fericită și să fie un om bun.

Andreea Esca: Eu cred că toți ne dorim să fie fericiți și buni.

Laura: Unii își doresc să fie bogați sau cunoscuți…

Andreea Esca: Până la urmă, cred că cel mai important este să ne dorim să fie sănătoși și fericiți, exact, și după aia, dacă pe unul îl face fericit să fie bogat, Doamne ajută să fie bogat!, dacă pe altul îl face fericit să fie sărac, dar să doarmă sub cerul liber și să se uite la stele, foarte bine, așa să se întâmple! Nu cred că dezvoltarea unui copil este chiar în concordanță cu ce valori le insuflăm noi, să ne înțelegem! Copilul iese într-un mediu. Mediul îl influențează extrem de mult, mult mai mult decât îl influențăm noi într-o anumită perioadă. Da, cred că e important să insuflăm niște valori, să o ținem pe-a noastră și să îi cicălim cu ale noastre, pentru că alea se așază undeva în spatele minții și la un moment dat o să reiasă. Sau, la un moment dat când trebuie să facă niște alegeri, poate se cerne treaba. Contează ce am pus și noi acolo, dar nu numai asta rămâne. Apropo de întrebarea ta cu Florin Salam, crezi că toți copiii care ascultă Florin Salam, ascultă Florin Salam la casa părinților sau le-au spus părinții lor Hai să asculți Florin Salam! N-are nicio legătură! Ești într-un mediu, e o modă. Toți trebuie să fie la modă pentru că altfel ești exclus. Câți copii zic Eu vreau să fiu așa, că altfel nu mă interesează! Nu există așa ceva! Mai ales în adolescență. Nu vezi, toate fetele sunt îmbrăcate la fel, toate au aceiași pantofi, aceeași geantă… Și zicem Aaa, păi e ca acuma! Nu e acuma, așa era și când eram noi! Era la fel, doar că atunci nu existau rețele sociale, atunci nu aveai telefon care filmează și nu știai! Eu îmi amintesc de când eram clasa a opta și absolut toate fetele își doreau să aibă niște ghete pe care le foloseau coafezele în mod normal, așa, cu o talpă ortopedică. Se găseau foarte ggreu, dar aia era treaba, dacă aveai pantofii ăia, erai cea mai tare și toate fetele care puteau aveau exact aceiași pantofi. Deci nu s-a schimbat absolut nimic, mediul este extrem de important. Și mai mult decât atât, dacă avem senzația că dacă îl dai la nu știu ce școală, el va fi mult mai bine decât dacă merge la altă școală, nici măcar nu e adevărat sută la sută! Se face o selecție, dar nu atât de mare, încât să ne imaginăm că dacă se duc la Școala Americană nu ascultă nu știu ce muzică sau nu dansează nu știu ce sau nu se îmbracă nu știu cum și dacă se duc la școala din Primăverii e altfel și dacă se duc la școala din Iancului e altfel. Nu! Dacă te uiți și dacă întrebi, o să vezi că se întâmplă exact aceleași lucruri la toate școlile, e o modă care pur și simplu cuprinde o generație.

Laura: Exact așa! Și Maria, fiică-mea, care e la Colegiul Mihai Viteazul, spune că toți colegii ei din liceu și prietenii ei din celelalte licee, toată lumea ascultă manele la orice majorat se duce. De toate liceele de top vorbim!

Andreea Esca: Adevărul ăsta este! A, că noi vrem să ne facem că nu știm, A, nu, al meu n-a auzit, el nu, se închide în baie și își bagă ceva în urechi când cântă ăilalți! O prostie! Și mie nu mi se pare grav ce muzică asculți! Mi se pare grav altceva – să ia droguri, să se îmbete de nu mai știu de ei – astea mi se par niște lucruri grave. Acuma, serios, ce muzică ascultăm, asta să fie problema noastră!

Laura: Urmează niște întrebări scurte și cu răspunsuri scurte!

Andreea Esca: Ia zi!

Laura: Ce citești?

Andreea Esca: Citesc prea multe deodată! Acum sunt marcată că nu am crezut că eu am scăpat cartea lui Agassi. Nu am citit-o la vremea ei, am terminat-o de curând și mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Laura: La ce te uiți la TV?

Andreea Esca: Mă uit la Vocea României și, o să râzi, mă uit la serialul Vlad. În fiecare luni alerg să ajung să mă uit la Vlad.

Laura: Lunea nu te uiți la Game of Thrones?

Andreea Esca: Nu, uite, lunea nu mă uit la Game of Thrones. Ți-am zis că sunt foarte normală! Dar hai că data viitoare o să îmi pregătesc alte răspunsuri. O să găsesc eu ceva nișat.

Laura: Ce fel de filme îți plac, dacă tot suntem la filme?

Andreea Esca: (cu un ton afectat) Îmi plac filmele de artă și care să mă pună mult să mă gândesc!… (continuă pe ton normal) Nicidecum nu îmi plac comediile romantice sau lucrurile simple care i-ar putea plăcea oricărui muritor.

Laura: Mergi la teatru?

Andreea Esca: Da, merg la teatru foarte des! Îmi place foarte mult la teatru! Am fost la trei piese foarte bune recent: una în care joacă Tudor Chirilă la unteatru foarte bună!…

Laura: In a Forest dark and Deep…

Andreea Esca: Da. Una cu Dana Rogoz și cu Marian Râlea, care este tot la unteatru și care este foarte, foarte bună,

Laura: Proof

Andreea Esca: Și am mai văzut o piesă la Metropolis după un text al lui Mimi Brănescu.

Laura: Ultimii.

Andreea Esca: Da, cu Titieni, foarte plăcut.

Laura: Sunt fan Mimi Brănescu, eu când mă fac mare vreau să mă fac Mimi Brănescu.

Andreea Esca: Da, noi toți am dori!

Laura: Mâncarea preferată?

Andreea Esca: Mâncarea preferată… Doamne, aș mânca orice! N-am cum să aleg! Nu știu! Găluște cu prune? Nu, uite, stai, mai întreabă-mă o dată!

Laura: Ce mâncare preferată ai, Andreea Esca?

Andreea Esca: Îmi plac coquilles saint jacques cu sos bearnaise… (râde) Nu, e o minciună, îmi plac cartofii prăjiți cu un ou ochi, cu salată de roșii și castraveți, și salată de vinete, și găluște cu prune.

Laura: Locul preferat de vacanță?

Andreea Esca: Îmi place marea foarte mult. Oriunde, oriunde dacă e o plajă și o mare în față sunt foarte, fericită, Și, recunosc că mă simt foarte, foarte bine la Porumbacu, de unde era bunicul meu și unde ne-am făcut și noi o casă și unde acum avem un proiect foarte frumos. Am recuperat niște case de lemn pe care niște oameni voiau să le pună pe foc și eu am luat foc când am aflat că vor să le pună pe foc și le-am cumpărat, le-am demontat, am cumpărat un teren, le-am mutat pe terenul acela și le-am remontat. Așa că acum avem cinci căsuțe de lemn recuperate și le aranjăm astfel încât sper, sper că o să le terminăm undeva în această vară și să le putem pune într-un circuit turistic.

Laura: Un sfat bun primit și de care îți amintești?

Andreea Esca: M-a invitat cineva să vorbesc la o treabă financiară odată și i-am spus că chiar sunt ultima persoană pe care trebuia să o invite pentru că eu am trăit într-o casă în care educația financiară a fost mereu un haos pentru că trebuia să trag o concluzie între tatăl meu care este un ardelean extrem de strângător și mama mea care tot timpul îmi zicea Andreea, cheltuie toți banii! Nimic să nu pui, mamă, deoparte, că vine mâine cutremurul și aia e, la revedere, ne prinde cu banii în casă. Să nu ne prindă cutremurul cu banii în casă! Ce să-ți spun, că mama mi-a dat cel mai bun sfat? N-am niciun ban în casă!

Laura: Regrete ai?

Andreea Esca: Nu pot să zic că trăiesc cu vreun regret. Sunt lucruri pe care mi-aș fi dorit poate să le fac la vremea respectivă, uite, de pildă aș fi vrut să dau la teatru când eram în liceu și ai mei n-au fost de acord. De fiecare dată când mă duc la teatru, am un gol în stomac și mă gândesc că poate ar fi trebuit să fac asta, dar nu pot să spun că mă macină și mi se pare că mi-am ratat viața și era mult mai bine. Dimpotrivă! În liceu am jucat într-un film pentru adolescenți al lui Geo Saizescu și m-am revăzut cu el după nu știu câți ani după ce i-am spus că nu vreau să dau la teatru și  mi-a zis Hai, măi, Andreea, vino, uite, înveți trei ruși!… El era la Universitatea Hyperion atunci. Și i-am spus, Haideți, domnule profesor, ce să fac, să joc În vizita Bătrânei Doamne? În ce să mai joc eu acuma? Vedeți-vă de treabă!  Și îmi mai amintesc, uite, că vorbim de regret, că exact cu vreo lună înainte să se prăpădească, îmi trimisese o carte și mi-a zis Vreau să fac un film, să fac un scenariu și te rog eu mult, uită-te un pic și alege-ți un rol! Uite, vezi, rămâne cineva cu câte o chestie de-asta o viață întreagă! I-am răspuns că o să îl mai caut, dar nu l-am căutat și între timp am aflat că s-a prăpădit și am rămas cu regretul ăsta că nu l-am sunat măcar să îi spun Da, nu, ceva!

Laura: O întrebare de final: Ce e cu adevărat important pentru tine? Cu ce ți se pare că rămânem la finalul zilei?

Andreea Esca: Cred că rămânem cu amintirile pe care le avem și pe care ni le construim sau nu ni le construim. Cred că am atât de multe povești extraordinare pe care le-am trăit pentru că mi-am dorit să le trăiesc și pentru că am făcut posibil să le trăiesc nu pentru că au dat peste mine, încât chiar cred că fiecare om își poate construi niște amintiri extraordinar de frumoase pentru bătrânețe, să aibă la ce să se gândească. Cred că asta e cu ce rămânem, cu absolut nimic altceva!

Laura: Mulțumesc foarte mult!

Andreea Esca: Și eu îți mulțumesc!

Laura: Chiar ești foarte plăcută și foarte prietenoasă de-adevăratelea.

Andreea Esca: Ce să fac? Vezi? Să nu mă mai întrebi de ce ies la toate cocktail-urile!

Tagged with: