Maria face astăzi 18 ani.
Scriu asta și realizez că nu e o propoziție, ci un timelapse.
Prima amintire este reflexia ei într-un geam din sala de nașteri. L-am văzut pe doctor cum a ridicat-o, era încă legată de mine cu cordonul ombilical și furase o foarfecă, o pensă ceva și o ținea deasupra capului. A fost prima dată când m-a făcut să râd și să plâng simultan.
Apoi au venit anii în care am greșit față de ea – până am dat-o la creșă, o țineam acasă la bonă de luni până vineri. Munceam – asta era explicația mea / noastră pe vremea aia. Și, oricum, mai bine să stea la bonă, că ea are curte, stă la aer liber… Tâmpenii! Și acum regret! (norocul nostru a fost că bona, Doamna Ioana, Miuța cum îi spune Maria, a fost ca o bunică pentru ea și în vreme ce editez articolul ăsta chiar ne-a sunat să îi ureze Mariei La mulți ani!)
Apoi era la grădiniță și vinerea avea voie să își ia o jucărie de acasă. Mereu dura muuuult momentul alegerii jucăriei, pentru că nu voia ca jucăriile rămase acasă să se supere. Și avea părul cârlionțat, și avea obrajii rotunzi. Și ochii ghiduși.
Când am divorțat, adormea cu tot felul de iconițe sub pernă, avea o colecție, și, probabil influențată de bunici, se ruga la Doamne-Doamne să ne împăcăm. Avea aproape trei ani.
În anii imediat următori, la culcare îi citeam povești sau fragmente din Biblie ori adormea cu audiobook-uri – nuvele de Cehov sau Oscar și Tanti Roz.
Tot pe atunci am început să îi spunem Scotch – era nedezlipită de noi.
Semnătura ei pe atunci era o înghețată la cornet. Dacă era tristă avea o singură cupă de înghețată, dacă era fericită avea multe, cu cât mai multe, cu atât mai fericită.
Odată mi-a reproșat că i-am ”stlicat felicilea buculoasă”. Nu mai știu ce făcusem.
Altădată am bucurat-o cu ceva – ”sunt atât de fericită, că dacă aș fi cățel, acum aș da din codiță”.
Memoria mea sare direct la anii de pre-adolescență când pentru o perioadă scurtă și bruscă s-a dezlipit. A fost intens și surprinzător și pentru noi, și pentru ea. Noroc că a trecut repede.
Alt moment extrem de intens a fost în clasa a noua, când a fost ținta unor bullies la școală. N-aveți idee cât doare să îți vezi copilul suferind, să o asculți la telefon când te sună plângând din toaleta liceului, să îți vină să dai de pământ cu pițipoancele care fac twirk pe manele în pauze la liceu (liceu bun, top 5 în București), dar să nu poți să faci nimic!
Apoi au venit primele iubiri, recent am trecut prin stresul depunerii dosarului pentru facultate în Olanda, iar azi face 18 ani.
Este discretă până la, de fapt, dincolo de limita înțelegerii mele. ”Nu mai pune poze cu mine, nu mai scrie de mine, tu le tot spui oamenilor despre mine, cât de minunată sunt eu… Și când mă întâlnesc eu cu ei, ei se uită la mine cu expresia aia ”Hai, fii minunată, spune ceva inteligent!” Nu le spui niciodată ceva de rău de mine.” Așa îmi spune.
Adevărul e că aș putea să vă spun că în camera ei e dezastru aproape în fiecare zi. Dar oricât ne-am ciondăni din cauza asta acum, știu sigur că o să mă doară până la lacrimi lipsa dezordinii ei când o să fie la facultate. O să îmi fie dor și să adun cănile ei de ceai de prin toată casa și să îl aud pe Lucian certând-o că nu spală vasele.
Aș putea să vă mai spun și că nu are nicio treabă cu dansul. Dar ar fi doar jumătate din ceea ce contează, pentru că deși nu nimerește ritmul, Maria e singurul om din lume care mă face să râd când dansează. De fiecare dată! Și nu râd niciodată de ea, ci de energia ei pozitivă, umorul ei când dansează. Te iubesc, Măriucă, pentru că dansezi des (ea dansează și acum, în vreme ce scriu, aud țopăielile din camera ei) și te rog mult, dacă vreodată o să mă bântuie vreo depresie, să vii să îmi dansezi. O să fii leacul meu.
Aș putea să vă mai spun despre ea că e dependentă de prieteni, de București, de România, de familie. Strânge bani de câțiva ani doar ca să aibă de bilete de avion între Olanda și România.
Îi place să citească, citește enorm, îi place arta, pictează, olărește și ea, visează să aibă un atelier de olărit la un moment dat, după ce o să renunțe la cercetarea în biologie, îi plac animalele – pisicile în mod special. Dar ea e un labrador de copil – e prietenoasă, iubitoare, jucăușă și deșteaptă.
E politicoasă și când se ceartă. Și mereu are argumente logice, ne dezarmează cu asta mereu.
Ne iubește enorm, deși nu vrea să se știe asta. Bine, nu vrea să se știe nimic din ce am scris mai sus. Dacă știe că pleacă taică-su pe undeva a doua zi, vine seara la el să îl pupe și să își ia la revedere, dacă mă vede tristă, stresată, mă ajută să descarc. De ani de zile deja ne spune de câteva ori pe zi că ne iubește, că suntem părinții perfecți, că suntem extraordinari. Și deși se întâmplă atât de des scena asta, de fiecare dată sunt recunoscătoare pentru ea, mi se pare senzațional că un copil, un adolescent până mai ieri, verbalizează așa ceva.
M-am temut de multe ori că nu sunt o mama bună. De muuuulte ori. Dar m-am străduit să fiu și i-am spus si ei asta, că am mai greșit, dar că încerc să fac o treabă bună.
Ea este însă un copil foarte bun, atât de bun, încât pare un miracol. Atât de bun, încât nu ar fi cine știe ce personaj de teatru, unde personajele nu trebuie să fie doar bune sau doar rele. Dar ea așa e – doar bună.
Puteți să mai citiți și celelalte fișe de personaj –
despre mami, despre Lucian, despre Carmen Tudor.