17 ani azi. Încercăm să îmbătrânim împreună.

lucian ionita

Îmi amintesc că l-am cunoscut prima dată în toamna lui 2000. Mă dusesem la Ringier să fac un barter pentru Radio Contact. Pe vremea aia făceam matinalul la radio cu Răzvan Popescu, acum la ZU, și o ajutam un pic pe Andreea Ionescu, acum Stan, la nou înființatul departament de PR.

Îmi aduc aminte perfect cât mă marcase modul lui surprinzător de a-și construi frazele, inteligența, umorul, mă rog, mai degrabă ironia, felul în care domina sala aia de ședințe. Erau mai mulți la întâlnire, dar nu mi-i amintesc decât pe Andreea (cu ea mersesem) și pe el. Lucian era director de marketing la Ringier.

La ieșire mă aștepta prietenul meu de atunci și știu că i-am spus despre tipul ăsta inteligent pe care abia l-am cunoscut. Și știu că în gând completasem ”genul ăla de tip pe care eu niciodată nu îl voi avea”. Îmi aducea aminte de un coleg din liceu după care tânjisem vreo trei ani și cu care cea mai mare victorie obținută fusese un blues în ultima zi din clasa a XII-a, pe November Rain. Genul inteligent și nonconformist. Care nu învață, dar știe tot, care speculează și impresionează.

Prin 2000 nu aveam în cap decât să mă mărit, așa că schimbam prietenii la fiecare două luni, dacă nu mă cereau de nevastă. Drept pentru care nici Florin, tipul care mă aștepta cu mașina, nu a rezistat prea mult.

Am făcut revelionul singură, iar în prima zi de lucru l-am sunat pe Lucian și l-am invitat pe 9 ianuarie la o cină din partea Radio Contact, pentru bunele relații dintre noi și Ringier. S-a oferit să mă ia de acasă și abia când era pe drum spre mine și-a pus problema ”Ce fel de cină de afaceri e asta, dacă eu mă duc să o iau de acasă?”.

Trei zile mai târziu se muta la mine, trei luni mai târziu mă cerea în căsătorie.

Cred, deci, că am ajuns să fim împreună datorită mie. Și mai cred că am rămas împreună datorită lui, pentru că el zice mereu că noi trebuie să îmbătrânim împreună și că dacă avem asta în gând de câte ori ne certăm ar trebui să ne treacă mult mai repede, pentru că știm că nu e o ceartă definitivă, atâta vreme cât vom îmbătrâni împreună.

Au trecut, deci, 17 ani de atunci. 17 ani, un copil, un divorț de o vară, vreo două-trei firme, două apartamente, câteva mașini, sute de excursii, mii de amintiri de neuitat și câteva pe care unul dintre noi (mai ales eu) le uită, dar i le reamintește celălalt (mai ales Lucian). Ne sprijinim amândoi pe amintirea fluturilor din stomac de la început, pe liniștea de acum, pe fericirea Mariei, pe planurile pe care ni le facem noi3.

Dacă ne certăm? O, da! Dacă îmi vine din când în când să cobor din mașina mergând? Sigur! Dacă am fitilul cel mai scurt chiar în relația cu el? Da, din păcate! Dacă el are comportamentul cel mai bipolar tocmai cu mine? Oho, și încă cum!

Dar mergem de mână mai departe, sărutându-ne în locuri publice, acum, la 42 și respectiv 45 de ani,  îndârjiți să vedem dacă reușim să îmbătrânim împreună.