Și dacă toată strădania mea ca părinte nu e suficientă? Dacă eu o iubesc, iar ea nu simte? Sau are nevoie de mai mult? Dacă iubirea mea se pierde pe drumul către ea? Dacă eu o mângâi și ea îmi spune ”mângâie-mă” ca și cum nu aș face exact asta? Dacă eu îi tot spun că e frumoasă și deșteaptă (pe bună dreptate), iar ea tot nesigură se simte? Dacă taică-su o cunoaște mai bine ca oricine, iar ea crede despre el că se remarcă prin absență? Sau, dacă, totuși, într-o variantă optimistă, ea știe că o iubim, dar nu poate să treacă peste faptul că am lăsat-o la bonă de la 6 luni la 2 ani jumate? Și asta o doare, frământă și macină? Dacă îmi dă nota 9 la ora de Parenting, dar nu se poate gândi decât la greșelile pe care le-am făcut față de ea?
Ce conteaza mai mult, în definitiv? Unii ar zice sa faci tot ce poți. Dar de multe ori nu e nici pe aproape de suficient. Alții ar zice că percepția copilului e mai importantă. Că nici nu e prea relevant cum ai fost tu ca părinte, dacă el, copilul, e fericit. Sau alții ar zice că nu contează ce crede copilul despre părinți, că și-au făcut sau nu treaba bine, ci, ceea ce e cu totul și cu totul important este ce om devine copilul. Munca de părinte se desăvârșește abia când copilul devine adult.
Dar cum știi că esti un părinte bun? Ce te face un părinte bun? Cum ajungi să te perceapă ca pe un părinte bun?
Dar, de fapt, nu e despre tine. Așa că întrebările sunt mai degrabă:
Cum faci un copil să devină un om bun și un om fericit? Cum ajunge un copil să crească mulțumit de familia pe care o are? Ce îl face să vadă lucrurile bune? Ce îl învață să cântărească corect greșelile noastre? Să nu le dea proporții prea mari și apoi să le așeze în balanță cu un taler gol – pentru că tot ce ai făcut bine pentru el pare neînsemnat, pare implicit?
Deci cum faci? Dacă tu ai dat tot ce (credeai că) aveai de dat, dar el nu primește tot. E ca și cum ai pierde semnalul la telefon: degeaba vorbești tu din ce în ce mai tare, dacă se întrerupe legătura. Sau ca și cum ați vorbi pe stradă – tu ești pe o parte, el pe cealaltă. Îi strigi că îl iubești, dar de îndată ce deschizi gura trece o motocicletă. ”Ce zici? Nu te-am auzit! A trecut motocicleta aia. Mă grăbesc. Fug. Vorbim diseară.”
PS: Articolul are acordul Mariei. Avem un copil bun. Și pe al lui Lucian.