18 martie 1989. Eram într-a opta, împlineam 14 ani. Aveam un fel de prieten. Zic ”un fel de” pentru că nu făceam nimic, de fapt, nici măcar nu ne țineam de mână, și nici nu aveam voie să am un prieten – ”După ce intri la liceu, mami, nu acum”. Îmi serbam ziua, ca în fiecare an, acasă. Îl chemasem și pe el. Cred că era, totuși, prima petrecere la care eram număr egal de fete și băieți și la care dansam perechi. Când s-a prins mami că dansam mai mult cu un anume tip, a scos siguranțele de la tablou și ne-a spus că s-a luat curentul.
18 martie 1993. Majoratul. Ai mei au închiriat o cantină a unei baze de autobuze de lângă blocul unde locuiam în Slobozia și au dat o petrecere mare la care am chemat și prietenii mei, și pe ai lor. Am avut tort de trei etaje făcut de Nuți, sora mamei și o rochie care conținea mai mult plastic decât mușamaua de pe masa cu tortul. Dar îmi plăcea și îmi venea bine, mi-o adusese cadou Gigi, un frate al mamei.
18 martie 1995. 20 de ani. Eram studentă și pozele mă arată la o petrecere în cămin. Nu mai știu în ce cămin (eu locuiam la niște unchi), nu mai știu nici a cui era camera, nici dacă aveam vreun iubit, cred că nu, abia dacă îmi amintesc câte ceva despre cei care apar in poze. Unde se duc amintirile când se duc?
18 martie 2002. Atunci m-a cerut Lucian în căsătorie. V-am mai spus, știți povestea, eram la picnic cu toată familia, eu și Lucian stăteam retrași un pic, lungiți pe o pătură unul lângă celălalt cu fețele în sus, când el îmi spune să bag mâna în buzunarul lui. Bag mâna, scot o cutie de bijuterii, dar în ea nu e niciun inel. I-l furase probabil cineva, că tot ținuse cutia în geaca aia de câteva sâptâmâni. Am plâns un pic, dar mi-a trecut repede și m-am ales apoi cu un alt inel, care îmi e foarte drag. De fapt, verigheta nu o port, inelul ăsta e verigheta mea.
18 martie 2012. În ziua în care am împlinit 37 de ani, am alergat cel de-al patrulea maraton din viața mea.
18 martie 2018 (mă rog, pentru respectarea adevărului istoric, 17 martie 2018). Ziua în care mi-am făcut petrecerea tot într-un apartament, al nostru. Ce să vezi, viața e rotundă, exact ca la 14 ani! Dar e și frumoasă, să vă spun drept. A fost ziua în care am avut invitați mai mulți prieteni decât tacâmuri avem în casă.
