Pădurea Spânzuraților la Teatrul Național

padurea spanzuratilor

Dacă vrei doar un sfat – să mergi sau să nu mergi să vezi Pădurea Spânzuraților în regia lui Radu Afrim la Teatrul Național, răspunsul pe scurt este ”Du-te!”. Dacă vrei să îți spun cum mi s-a părut mie spectacolul, ce mi-a plăcut și ce nu, citește mai jos.

Ce mi-a plăcut:

  • În primul rând, scenografia + luminile + video maping + regia. Scenografia îi aparține lui Cosmin Florea, care cred că e la prima colaborare cu Teatrul Național, dacă excludem grafica pentru afișul de la Hoții, un alt spectacol de Radu Afrim. Video maping – Andrei Cozlac. Nu știu cine s-a ocupat de lumini, nu scrie pe site-ul TNB, dar multe scene sunt opere de artă pur și simplu, grație combinației scenografie-lumini-video-maping-regie. De altfel, citisem recent într-un articol despre o expoziție foto pe care a avut-o Radu Afrim la Bangkok în noiembrie, că lui îi place lumina gri a cerului cu nori. Mi-a rămas asta în cap, pentru că nu e neapărat o lumină bună de fotografie și aseară am regăsit în spectacol multe scene gri. Aș transmite felicitări și toată admirația mea echipei tehnice pentru tot ce e de văzut pe scenă! (Fotografia de mai sus este făcută de Radu Afrim la repetiții, am luat-o de pe pagina lui de Facebook)
  • Scenariul. Spectacolul este o succesiune de monoloage. Uneori, chiar dacă două personaje au un dialog, nu pare că discută unul cu celălalt, fiecare stă cu fața la public și își spune partea mai degrabă pentru spectacori, decât pentru partenerul de discuție. S-ar putea să fie obositor pentru unii, dar, în esență, și romanul este mai degrabă o succesiune de gânduri, decât de dialoguri.
  • Aducerea în prezent a romanului Pădurea Spânzuraților. Spectacolul a apărut în repertoriul Teatrului Național pentru că este an de centenar ce trebuie marcat cu câteva texte scrise de autori români. Era suficient ca Radu Afrim să dea viață romanului, numai că el spune: Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… Aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut…”
  • Interpretele de muzică populară. Dau emoție, culoare locală și îți sfâșie inima.
  • Actorii care mi-au plăcut mult: Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Natalia Călin, Raluca Aprodu, Ada Galeș. M-a surprins plăcut și accentul ardelenesc la unii dintre ei.

 

Ce nu mi-a plăcut sau nu am înțeles:

  • Personajul Conștiința. Suspectez că Radu Afrim a avut o idee genială cu inventarea unui personaj, dar pe parcurs i-a tot schimbat rolul, rostul. Și zic asta din două motive: 1. pe site-ul TNB nu a apărut până ieri personajul lui Marius Manole, era singurul care nu avea un nume. (Bine, nici afiș nu are încă spectacolul, dar asta cred că are legătură cu perfecționismul de care îl suspectez pe Radu Afrim). 2. Conștiința cui? A lui Bologa? Dacă da, Marius Manole nu spune doar replicile conștiinței lui Bologa, iar Alexandru Potocean spune din când în când și așa ceva. Sau poate e conștiința poporului român. Dar atunci de ce se identifică așa bine cu Bologa? Cred că, de fapt, e o combinație de personaje: Conștiința lui Bologa, personificarea României, Povestitorul… Deci mi-a plăcut ideea de a inventa un personaj, dar mi-ar fi plăcut să fie unul singur.
  • Câteva obiecte de decor și personaje mitice. Nu am înțeles ce este construcția de plasă de Buzău care stă pe scenă tot spectacolul și cred că este folosită o singură dată. Nu am înțeles cele două apariții cu mască – o pasăre și un drac sau ceva cu coarne, oricum. Da, da, știu că nu trebuie să înțeleg tot, ci să mă concentrez pe ce simt, dar n-am cum, am nevoie să știu la ce s-a gândit regizorul, că altfel mă frustrez.
  • Au fost două personaje care cred că puteau la fel de bine să lipsească din scenariu, Cervenco și Gross. Noroc că am recitit romanul săptămâna asta, că altfel nu aș fi înțeles ce e cu ele, pentru că nu au apucat să se contureze în spectacol.

 

Ce mi-ar fi plăcut să fie altfel:

  • Jocul declamativ al actorilor. Al unora, de fapt, ca să fiu corectă. Nu sunt fan deloc 🙂 Nu înțeleg de ce trebuie să declami, când poți să intrepretezi, dar am văzut că se practică și în teatrul britanic.
  • La un moment, pe ecranul uriaș din spatele scenei apare textul unei scrisori de pe front și apoi, rând pe rând, cuvintele dispar. Mi-ar fi plăcut să rămână câteva cuvinte care să formeze un mesaj, pe principiu blackout poetry. 

 

Revin și zic că e un spectacol care merită văzut. Nu cred că e un spectacol care va fi ușor de digerat de toată lumea, dar dacă ai de gând să mergi, uite câteva detalii:

  • se mai joacă pe 19 dec (dar e sold out), pe 11 și 12 ian 2019
  • durează 3 ore și 45 de minute, cu tot cu pauză
  • prețul biletelor variază între 20 de lei (elevi, studenți, pensionari) și 100 de lei
  • spectacolul este interzis persoanelor sub 16 și are scurte scene de nuditate
  • biletele poți să le cumperi de la Casa de bilete a Teatrului Național sau de pe mystage.ro, dar aici ți se adaugă niște comisioane.

 

Dacă vrei să mai citești articole din categoria Teatru, dă click aici

Dacă vrei să știi cine sunt eu / cine suntem noi 3, dă click aici.

Dacă vrei să dai like paginii noastre de Facebook, îți mulțumim!