Teatru de văzut: Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba.

itinerarii

Vă invit, vă rog, insist să mergeți la un spectacol de teatru pe care nu o să îl uitați prea curând: ”Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”. (Foto Adi Bulboacă)

Cu tot umorul care mai face să alunce din când în când nodul din gâtul spectatorilor, este un spectacol incomod pentru că ridică niște întrebări incomode: Care e sensul? Care ne sunt valorile? Cine ne e model? Care este misiunea noastră? Ce a fost important pentru părinții noștri e important și pentru noi? Când plecăm și când rămânem? Ce e acceptabil și ce trebuie respins? Câți avem curaj să nu plecăm capul? Cât ar trebui să se implice un actor în viața societății din care face parte?

Și dacă vă gândiți că nu aveți chef de spectacole grele, o să încerc să vă conving spunându-vă că eu nu sunt mare fan de teatru social-politic contemporan, dar atâtea emoții câte mi-au stârnit astea două ore jumate, mai rar mi-a fost dat să trăiesc.

”Acest spectacol ridică întrebări în jurul noțiunilor de individ și diversitate: cine sunt eu pentru și în raport cu celălalt. Prin intermediul poveștilor personale și intime, punem întrebări despre Europa, în general, și despre România și Franța, în special. spune Radouan Leflahi, unul dintre actori.

E un spectacol necesar, care ne-a modificat pe noi foarte mult, iar eu, cu acest spectacol, m-am descoperit spune Nicholas Cațianis, un alt actor pe care l-am descoperit cu mare bucurie în acest spectacol.

Eu una am avut senzația că niște prieteni buni, actori în aceeași trupă, se adunaseră după vreun spectacol la o bere și își povesteau viețile, frustrările, revoltele și întrebările fundamentale, iar eu mă nimerisem acolo și auzeam tot ce vorbeau ei – mă simțeam deopotrivă privilegiată și inoportună. Atât de intime sunt monoloagele-mărturisiri, atât de sincere, atât de profunde! Mă simțeam ca atunci când îți ajunge un mail important și confidențial, dar care nu e pentru tine. Numai că, ce sa vezi, mărturisirile erau chiar pentru mine, pentru noi toți, spectatorii, iar oamenii ăia – dramaturg, regizor, actori rescriau Crezul în fața noastră, sau, poftim, gândeau cu voce tare un Mission Statement al actorului și al omului din Europa, 2019. Gândeau cu voce tare, interogau publicul, gâlgâiau de nervi, frustrare și oboseală, se reîncărcau singuri cu energie pură, energie tânără, energie care poate să schimbe destine de oameni și țări.

N-am nicio idee cum de un autor francez, Yann Verburgh, a reușit să scrie atât de bine despre români. Monoloagele sunt atât de puternice, încât în sală nu mișcă nimeni, nu respiră nimeni. Actorii își spun poveștile, se dezbracă la propriu și la figurat, ni se arată vulnerabili și fragili (mi-au amintit de teoria lui Brene Brown despre curajul de a fi vulnerabil).

Am descoperit cu ocazia asta trei actori tineri pe care îi pun pe lista mea (am o listă cu ce spectacole vreau să văd, ce autori, regizori, actori, scenografi trebuie să urmăresc): Ioana Bugarin, Nicholas Cațianis, Ilinca Manolache.

Apropo de actori tineri, poți să asculți aici un interviu audio – podcast Noi3.life de vorbă cu Ilona Brezoianu.

Deși merg la 4-5 spectacole de teatru pe lună, nu știu să fi văzut ceva mai sincer și care să mă răscolească mai tare, să mă pună pe gânduri mai mult. A fost primul spectacol de teatru la care atunci când nu am înțeles vreo scenă, nu am avut nevoie să caut înțelesuri, m-am lăsat doar să simt. Pentru că e mult de simțit și de asimilat.

L-am întrebat câteva lucruri pe regizorul Eugen Jebeleanu:

Care a fost procesul? Cum ați ajuns la acest text? Cât e poveste reală din mărturisile actorilor și cât e scriere dramatică? Întâi ai stabilit actorii și apoi a apărut textul? A fost un brainstorming?

Am început prin a alege echipa de actori. Pe unii îi știam, pe alții nu. Cu actorii francezi am lucrat la Ogres, proiectul precedent al companiei. Inițial am avut dorința de aduce laolaltă actori români și francezi și a crea un dialog între cele două limbi, o punte între cele două culturi. Am plecat cu Yann Verburgh de la mai multe teme pe care ne doream să le abordam și astfel el a constituit un chestionar pentru actori, despre ei și Europa de azi. A urmat o săptămână de repetiții în octombrie anul trecut la Arcub, în care am făcut multe improvizații pe marginea subiectelor care ne interesau și s-a creat un schelet al temelor de dezvoltat. Mai apoi, în aprilie, am început repetițiile la Avignon, textul era deja scris pe jumătate, și într-un du-te vino permanent cu ce se întâmpla la repetiții, Yann continua să scrie, focusându-se tot mai mult pe poveștile intime ale actorilor și pe referințele de teatru clasic sau modern care apar în spectacol. Toate poveștile sunt reale, însă scrise de Yann Verburgh după interviurile cu actorii.

Cât de mult a contat în realizarea acestui spectacol experința ta personală, cu tatăl plecat și revenit?

A contat ca intenție. Văzusem un spectacol la Festivalul de la Avignon în 2017 care m-a impresionat foarte mult, Saigon de Caroline Guiela Nguyen, și mi-a fugit gândul la un eveniment din viața tatălui meu, plecarea lui în străinătate, după Revoluție. Mi-am dorit să cercetez cosntrucția identitară în raport cu spațiul în care trăiești și ce înseamnă tineretul european de azi. Momentul despre care povestesc în nota mea de intenție se regăsește în spectacol, redat de Radouan Leflahi într-un moment non-verbal.

E un mission statement acest spectacol, o declarație de principii? Pare expresia unor frământări gândite des, nu un spectacol făcut la comandă, într-un proiect cultural internațional.

Nu a fost un spectacol făcut la comandă. Tocmai asta a și fost dorința noastră, să nu facem un proiect așa cum se cere. Yann nu a scris la comandă, actorii nu au fost distribuți în funcție de un personaj, decorul a fost gândit în timpul lucrului când textul nu era încă gata etc. Toată lumea a participat creativ, pe palierul său. E un manifest în lumină caldă, așa îmi place să îl numesc. E o mărturie despre cine suntem noi, indivizi anonimi în cadrul amplu al marii istorii. E un strigăt al unor revolte interioare care trebuie să capete glas.

E evidentă convingerea ta că teatrul trebuie să se implice în socio-politic. Crezi că spectatorii vor teatru socio-politic? Ce metode ai ca să creezi emoție, să ușurezi transmisia unor mesaje grele, să nu chinui spectatorul?

Nu știu ce vor spectatorii. Eu fac genul ăsta de teatru pentru că nu pot altfel. Pentru că îmi vine să urlu în fața nedreptăților, în fața inegalității și a discriminării. E felul meu de a mă implică civic, de a participa la promovarea diversității în artă și de a da voce poveștilor minoritare. Emoția apare dacă ești onest în ceea ce faci, dacă te pui în pericol, te dezgolești în fața publicului și te riști.

Crezi că este cel mai bun spectacol al tău de până acum?

Întotdeauna ultimul e cel mai complet pentru că ia temperatura vremurilor și frământărilor din prezent.

Spectacolul este o coproducție teatrală internațională România-Franța, iaR acum a plecat pentru trei reprezentații în Franța. Se va întoarce însă destul de repede în România, o să fie pe 28 și 29 iunie la ARCUB, unde, m-am uitat acum, mai sunt puține locuri libere.

Mergeți să vedeți ”Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” și fiți deschiși pentru o experiență memorabilă!