Am 45 de ani.
Am făcut, la vremea lor, Facultatea de Jurnalistică și apoi un Master în Comunicare. Apoi am fost ziaristă, om de radio, de fapt, pentru 10 ani – am prezentat știri la câteva posturi de radio – XXI, Total, Delta RFI, Contact, am prezentat matinalul alături de Răzvan Popescu (acum la ZU) la Radio Contact. Era în vremea aia cel mai ascultat matinal – primeam uneori chiar și o sută scrisori pe zi. Scrisori, nu mailuri! Atât de bătrână sunt! 😊
Mereu mi s-a părut însă că experiența cu radioul este o etapă din viața mea și că ține mai degrabă de tinerețe.
Așa că după ce am născut, m-am apucat de PR, care mi s-a potrivit – din experiența de redactor de știri învățasem ce e știre și ce nu, din cea de radio învățasem că, de multe ori, situațiile tensionate se pot rezolva doar din tonul vocii. Mare lucru tonul vocii! Și puțină atenție i se dă! Iar gramatica și o dicție decentă mi se par încă din anii ăia lucruri de o igienă elementară.
Am lucrat în PR pentru grupul Cațavencu și apoi mi-am făcut propria agenție de PR, Deci Se Poate, care acum este în topul agențiilor de PR din țară, realizat de revista BIZ, pe locul 12. Foarte mândră de chestia asta!
Am mai avut între timp o revenire de vreun an în radio, am făcut matinalul la Radio Seven cu Mihai Găinușă.
Am plecat din radio, mi-am făcut acest blog și, mai nou, un canal de podcast cu același nume.
Blogul l-am făcut pentru că voiam să scriu mai bine, m-a preocupat mereu scrisul cu structură în spate, re-scrisul, editatul, scrisul muncit, nu la inspirație. Mă tot duceam la The Power of Storytelling și faptul că aveam ocazia să stau în aceeași cameră cu niște câștigători de Pulitzer mi se părea, mi se pare și acum, copleșitor. Oamenii ăia sunt niște zei pentru mine, felul în care scriu ei e atât de diferit de textele din presa din România… Mă ofticam că n-am învățat și eu în facultate să scriu așa…
În paralel, de câțiva ani m-a apucat iubirea de teatru – am început să merg din ce în ce mai des la spectacole, să descopăr actori, regizori, dramaturgi, scenografi preferați și apoi să îi caut pe alte afișe.
Și am început să scriu despre ce văd, pentru că încă de când eram la radio făceam mișto de cronicile de teatru – care păreau scrise pentru alți critici de teatru și pentru teatrologi, ei între ei, nu pentru public. Am început să scriu ca un iubitor de teatru, nu ca un critic de teatru.
Așa, grație blogului, am ajuns să fiu invitată la conferințele de presă ale teatrelor. Iar la una dintre ele a vorbit un tip, dramaturg, câștigătorul premiului UNITER pentru cea mai bună piesă. Citind despre el în mapa de presă am aflat că este procuror și că s-a apucat în urmă cu câțiva ani de un master de scriere dramatică la Târgu Mureș. BAM!!! Master de scriere dramatică?? Există așa ceva, care combină și pasiunea pentru scris, și pe aia pentru teatru???
Eram atât de entuziasmată, că luam în calcul să mă duc câteva zile pe săptămână, timp de doi ani, la Târgu Mureș. Lucru absolut imposibil, dacă aș fi privit rațional, că am totuși o agenție, o familie…
Apoi am aflat că există un astfel de master la UNATC, am început să mă interesez de examen, de bibliografie, am început să merg prin biblioteci să învăț, să îmi comand cărți în engleză de pe amazon…
I-am spus Mariei, fata mea, prima dată și ea m-a rugat să promit că nu o să renunț.
Așa că anul trecut, la 44 de ani, am dat examenul, am intrat prima (foarte mândră și de asta!) și a început procesul de învățare – teme de citit, teme de documentat, teme de scris.
Nu-mi iese de fiecare dată și e frustrant rău când nu iese. Dar mă oblig (ca să fiu corectă, ”mă obligă ai mei”) să îmi aduc aminte că fac asta din pasiune și pasiunile trebuie să fie cu bucurie.
La un moment dat, la Cursul de piesă scurtă, a trebuit să scriem niște sinopsisuri (o descriere scurtă a piesei), apoi niște treatment-uri (o descriere detaliată) și, în cele din urmă, piesele scurte. Au fost primele piese scrise de mine și le-am luat ca pe o temă la curs. Numai că în scurt timp am aflat că vom face spectacol lectură cu ele în colaborare cu colegii de la regie și de la actorie. Și vom avea afiș și vom da comunicat de presă și vom invita lumea să ne vadă. Și eu voi fi pe scenă să citesc niște didascalii. Cum mi-a bătut inima minutele alea nu cred că mi-a bătut nici după ce am terminat de alergat un maraton. Cum mi-au țiuit urechile, cum s-a comprimat timpul…
Mai nou, am decis să public textele dramatice pe blog – mi-am adus aminte că așa am făcut și blogul – ca pe un exercițiu de scris. Admit, accept, îmi asum că la început nu vor fi niște capodopere, dar, așa cum spunea unul dintre speakerii mei preferați de la The Power of Storytelling, Chris Jones, ”nu vei fi întotdeauna sclipitor, dar măcar îți dai șansa să fii bun”.
Mi-ar plăcea să trăiesc din scris teatru, firește că visez ca în câțiva ani să mă retrag la o căsuță pe malul unui lac în milocul unei păduri, dar realitatea e că nu se câștigă atât de bine și că nu se joacă atât de mult teatru românesc contemporan în România. În restul Europei, situația e mult diferită, teatrele obișnuiesc să ceară (a ce citi ”comande contra cost”) dramaturgilor piese pe anumite subiecte care au legătură cu comunitatea din care fac parte, cu știrile care țin primele pagini ale ziarelor – de la bullying, violență domestică, educație sexuală, emigrație, la crime sau mai știu eu ce. Păi câte subiecte n-am avea noi de acoperit în România! De câte ori nu v-ați gândit și voi ce capodopere ar fi scos Caragiale în ultimii 30 de ani!
Revin la mersul la teatru. Pe măsură ce mergeam mai des la teatru, simțeam nevoia să împart bucuria cu mai multă lume. Așa că am început să scriu pe blog la ce spectacole aș vrea să merg luna următoare și să întreb oamenii dacă vor să vină cu mine. În felul ăsta, din decembrie 2018 până în martie 2020 am fost la 54 de spectacole (probabil mai multe, sunt sigură că nu le-am notat pe toate), adică o medie de 3,3 spectacole pe lună, cu un total de 204 bilete. Deci, în medie, am convins cam trei oameni să vină cu mine la fiecare spectacol văzut.
Așa că pasul următor a venit de la sine – în ianuarie anul acesta am creat grupul de Facebook Mergem la teatru. Scopul lui – să adune la un loc o comunitate de iubitori de teatru. Să ne dăm ponturi despre spectacole bune, să discutăm despre ce nu am înțeles într-un spectacol, să facem schimb de cărți cu piese, să mergem în gașcă la teatru și să bem un vin împreună după aia.
Una dintre cele mai frumoase amintiri este de pe 7 martie, anul ăsta, când am mers la ultimul spectacol dinainte de intrarea în izolare, la No Man’s Land, la TNB. Am fost vreo 30 de oameni din grup, pe unii îi știam, pe alții nu. La final, cu ajutorul lui Florin Ghioca, piarist și fotograf la TNB, după ce s-a terminat spectacolul și publicul a ieșit din sală, noi, cei din grupul Mergem la teatru ne-am urcat pe scenă, unde s-au întors și actorii din spectacol și am făcut o fotografie care mi-e tare dragă. (foto articol)
În vara asta mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru și să dramatizez un roman. Și să citesc măcar jumate din cărțile la care au făcut referire profesorii mei în cursul acestui prim an de master. Sper ca între timp să se deschidă și teatrele și să mă revăd cu comunitatea din grup.
Dintre spectacolele mele preferate sunt No Man’s Land, ActOrchestra, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, Nebun din dragoste, Regele moare – toate la TNB. La Metropolis – Pentru o mai bună înțelegere. La Green Hours – Fata din Curcubeu. La unteatru – Un tramvai numit dorință, In a forest dark and deep, Bad Talks, Sunset Limited. La Teatrul mic – Ținutul din miezul verii. La Odeon – Delirium și Tipografic. Majuscul. La Teatrul de artă – Dureri fantomă, Constelații și Când timpul stă pe loc. La Point – 1000 de motive. La Excelsior – Fluturii sunt liberi și Familia Addams. Apoi, dacă prindeți vreodată spectacolele Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba și Căpcăuni, ambele de Eugen Jebeleanu, ambele coproducții româno-franceze, vin în România mai rar – mergeți să le vedeți.
Apropo de asta, pentru oamenii din lumea teatrului, este foarte importantă distincția piesă / spectacol de teatru. Piesa este textul scris de dramaturg, spectacolul este montarea pe care o vedem în sala de spectacol. Deci nu e corect să spunem ”am văzut o piesă de teatru”.
Am scris textul de mai sus la rugamintea Laurei Davidescu de la revista Unica și îl public aici, integral, tot la sugestia ei. Acesta a fost mailul ei de replay după ce i-am dat textul: ”Ți-am citit textul pe repede-nainte, cu highliterul, ca să scot eu pasajele mai interesante, pe care să le păstrez. Păi am îngălbenit aproape tot documentul… Nu știu ce-o să mă fac. După ce public bucațica din revistă, cred că o să te rog să pui tot textul pe blog, că merită, e un exercițiu de sinceritate care merită exhibat.” Mulțumesc, încă o dată, Laura!
