Tataia muncea în curte, în fața casei. Cum venea toamna, bătătura se umplea de butoaie aduse de prin sat, de tot felul de oameni. Tataia le pregatea de vin. Punea un fel de papură între scânduri, le șlefuia, le umplea cu apă, apoi verifica dacă mai curge vreunul pe undeva. Sau făcea butoaie de la zero. Asta îmi plăcea cel mai mult. Când dădea unei scânduri drepte forma unduitoare de butoi. O prindea în niște menghine, dar pentru că îi dădea timp și o ținea zile întregi în apă părea mai degrabă că o convinge cu duhul blândeții.
Tataia era tâmplar, dulgher, constructor. Făcea ferestre, mese, scaune, chiar și șezlonguri sau ridica o casă de la pământ. Îi punea și acoperiș. De unul singur. Îi plăcea mult să muncească, nu l-am auzit niciodată să se plângă de munca lui.
Era mereu bărbierit și lucra într-un maiou alb cu un șorț negru pus deasupra. Și cămășile lui erau albe, nu suporta cămășile în carouri. Dacă stau să mă gândesc bine, carourile nu sunt foarte iubite în familia bunicilor mei, mamaia și acum ne atrage atenția dacă punem o față de masă în carouri albastre. Nouă ni se pare că suntem ca la terasele din Grecia, dar ea ne zice în șoaptă, să nu audă musafirii
”Pune, mamaie, o față de masă albă, frumoasă, nu cărărătura asta.”
Mamaia era croitoreasă. Era veselă și cânta cu voce de altistă, dacă nu chiar soprană în timp ce cosea. Fie în geamlâc, unde avea la un moment dat mașina de cusut, fie în curte, la umbra unui copac, dacă avea de făcut vreun tiv sau trebuia doar să surfileze ceva. O văd și acum cum stătea pe scaun și cosea. Ținea materialul în mâini, îi atârna în jos pe picioare, avea însă grijă să nu atingă pământul, avea mereu bolduri în piept și mereu avea ceva de povestit. Sau mai degrabă, mereu găsea un motiv să îl descoasă pe tataia. Sau pe noi – copiii, nepoții. Știa deja răspunsurile, dar le verifica din mai multe părți, ar fi putut fi un jurnalist bun, era neobosit de curioasă. Seara, când ne băgam în casă, după ce ne spălam toți pe picioare la intrare, ascultam programul radio la difuzor. Mamaia cosea în continuare, de data asta în pat, rezemată de peretele pe care era o carpetă cu o scenă din Scufița roșie, tataia meșterea la ceva, mereu făcea ceva, niciodată nu stătea, noi ne certam sau râdeam – copii! Uneori, și îmi aduc aminte scena asta foarte bine, era aproape un moment de intimitate, glumă de cuplu fericit, mamaia îl împungea pe tataia cu un bold luat din bluza ei – v-am spus că mereu avea câteva bolduri la ea – dar ținea boldul aproape de vârf, astfel încât să nu îl rănească pe tataia. ”Ninica, potolește-te, dragă! Ninica!” râdea tataia, încurcat, și încerca să se dea la o parte. Mamaia era un pic grăsană, râdea în hohote și corpul, pieptul i se clătinau în ritmul râsului. E un moment bun, e o amintire pe care mă bucur că încă o am. Știu că am uitat multe, dar asta a rămas lipită.
Îmi amintesc și cum tataia era primul care vedea că ne vin musafiri. Eram toți în curte, dar pe el mi-l amintesc mereu primul îndreptându-se de spate deasupra bancului de lucru și uitându-se pe stradă, peste gard, să vadă cine vine. Oricât i-ar fi plăcut să muncească, dacă îi venea cineva în curte, lăsa totul și se bucura cu adevarat de oaspeți.
”Ho! Ho! Ho! Ia uite, Ninica, cine a venit la noi! Ia taie Gabi o găină, îi spunea fiului cel mic, ia fă, Ninica, o ciorbă! Și scoate o țuiculiță la oamenii ăștia!”
Și spunea asta de fiecare dată când avea musafiri, cu aceeași bucurie în voce, mereu ducându-se către poartă, să întâmpine oaspeții. De obicei erau copii sau diverși veri.
Mamaia și tataia au avut 13 copii. Mai întâi a murit tataia, în 90, bucuros că Revoluția o să îi aducă de muncă: ”Acum e de mine, să știți. Uitați-vă la mine cât o să am eu de muncă acum! Toată lumea o să vrea case!”. Nu a mai apucat însă, a murit repede dupa Revoluție. Și brusc. Sunt sigură că ar fi iubit-o tare mult pe Maria, amândoi șmecheroși, cu o glumă la ei mereu și amândoi cu stilul ăsta, de ”știu eu ce am de facut, nu îmi spui tu mie”.
Mi-ar fi plăcut să joace și cu ea șeptică și copcică. Copcică e o prostie de joc de noroc, pe bani, adică, dar pe noi ne făcea fericiți. Jucam iarna, în casă, pe jos, lângă sobă. Tataia câștiga mai mereu și când se plictisea, arunca în sus, râzând, banii pe care ni-i luase până atunci, și noi ne tăvăleam și ne îmbrânceam să îi luăm. Știu, oripilez toți specialiștii în parenting acum cu amintirea astea, dar pentru noi era un joc de copii, era bucurie pură, era un ingredient definitoriu al vacanței de iarnă la bunici. La fel ca încălzitul pernelor și al plăpumii de sobă înainte să ne băgăm câte doi-trei în același pat. La fel ca ieșitul nostru la colindat și la fel ca așteptarea cetelor mari de colindători care spuneau colindul de casă, în care apare numele stăpânului casei – ”Iar-aici acest domn bun, acest domn bun, jupân Petrică”…
Mi-e dor de el, tare dor de el, tare des.
Apoi, în 91, a murit o soră a mamei. 27 de ani, leucemie. De atunci, mama nu mai cântă când face curățenie în casă. Nu mai cântă cu nicio ocazie, de fapt, deși îi plăcea mult și avea voce tare frumoasă.
Din 13 copii, mai sunt acum 9. Și mamaia, care e bine, Slavă Domnului. Sunt mândră de ea că din tot satul, duminica la biserică, ea recită Psalmul 50. Cred că e o rugăciune frumoasă, dar nu o ascult niciodată cu atenție în rarele momente când merg la biserică, pentru că am mereu un nod în gât de cât de frumos recită ea. Nu pot urmări decât intonația ei, aduce un pic cu cea a lui George Călinescu, e mai degrabă un fel de cântat, vocea urcă și coboară într-un ritm uniform, un pic declamator.
Și apoi mi-au rămas mirosurile: mirosul de haine lăsate iarna la uscat afară și aduse în casă înghețate bocnă, mirosul de lipii făcute pe plită, mirosul de gogoși (și amintirea cu gogoșile prinse cu clești pe sârma de rufe și Leu – pe toți câinii din curtea aia i-a chemat, pe rând, Leu – sărind la ele), mirosul de talaș făcut de tataia cu rindeaua, mirosul de roșii din curte, mirosul de tocană făcută încet, la foc mic, mirosul de hamsii (îi plăceau bunicului și în ziua de salariu venea mereu de la oraș cu un sac plin de bunătăți pe bicicletă), mirosul de izmă.