Am fost în Paradis. De mai multe ori.

411870_485212824826284_1368827440_oTrag fermoarul lung cu un gest larg și înainte să apuc să văd marea care e chiar în fața mea, Max dă să intre în cort. Eu și Lucian am dormit pe plajă la Năvodari, în cort. Un weekend liniștit, cu Max. Pe plajă nu e nimeni, nici nu cred că e voie să campezi. Alerg un pic și apoi intru în mare cu Max. Paradis.

Maria are 6 ani, suntem în vara lui 2008, învață să înoate în piscina vilei Nikoleta din Thassos. Piscina e mică, dar vila e de o frumusețe care ne rămâne la suflet. În grădină sunt portocali, rodii, măslini. Iarba e verde și sănătoasă, aș vrea să nu mai umblu niciodată încălțată, să nu mai existe asfalt și nici pantofi cu toc. Doar o fetiță cu un slip roz, care învață să înoate într-o piscină, o mamică fericită cu o carte bună în mână și un tată care face câte trei cute la colțurile ochilor, zâmbind, urmărindu-și fata cum sare în piscină. Paradis.

New York. Noi trei și Ana, verișoara Mariei. Fetele au 12 ani, ascultă muzică din aceleași căști, cântă și dansează în metrou. Între piese râd. Mult, sincer și molipsistor. Bonus: restaurant All You Can Eat Sushi. Adevăratul bonus: după ce mănâncă sushi până nu mai pot, își dau seama că restaurantul are la desert înghețată. Deci All You Can Eat Icecream, too! Paradis.

Kuala Lumpur, sezon ploios, 2014, cred, nu contează. Eu și Maria în Bird Park. Începe ploaia. În 30 de secunde suntem ude până la piele, apa curge deasă, multă, ca la duș, dar cu picături mult mai mari și mai grele. Pe alei se formează mici râuri, toți oamenii intră la adăpost, dar ploaia asta, oricât de torentială e, nu reușește să fie rece sau să ne sperie. Pun aparatul de fotografiat la fundul rucsacului, o iau pe Maria de mână și pășim împreună încet pe alei, printre papagali, păuni, tucani și păsări flamingo. Paradis.

1743498_790772077603689_1434037778_nAjungem târziu, aproape de miezul nopții, pe plaja din Palawan de unde trebuie să luăm bărcile spre insula pe care urmează să stăm 7 nopți. (Am ales-o pe asta în loc de Boracai, despre care aflasem că are 7 km lungime, 1 km lățime și 1,5 milioane turiști anual.) Sunt valuri mari, mai devreme a fost furtună. Câțiva puști (pare că au toți 14-16 ani, dar de fapt au cu vreo 10 mai mult) încep să ne ducă bagajele la bărcile ancorate la vreo 50 de metri în larg. Le țin deasupra capului, merg prin mare spre barcă și uneori, în lumina lunii, pare că unele valuri le acoperă capetele, lasând deasupra spumei mării doar brațele lor care țin geamantanele noastre. În vremea asta, noi, pe mal, un pic speriați, un pic zdruncinați de microbuz, un pic băuți (drumul fusese lung, iar țuica de acasă bună) ascultăm mirarea unei localnice: ”La Port Barton mergeți? Nu vă e frică pe furtuna asta? Vedeți insula aia de departe? Nu e a voastră. Nici următoarea nu e. Abia a treia insulă e cea pe care vreți voi să mergeți.” Paradis.

Speedy Gonzales – ăsta e ”numele de pârtie” al Mariei. Are vreo 5 ani, un costum de ski roz, e cât un dop și se duce la vale fără frică, abia reușesc să o ajung. O văd din urmă cum, ca să își facă schiatul mai distractiv, se apleacă din genunchi și încearcă să prindă din mers cu mâna conuri de brad căzute pe pârtie. Norocul meu, așa reușesc să o ajung, dar numai cât să aud două-trei versuri din cântecul ei preferat (mereu altul). Schiază, cântă și prinde conuri de brad. Paradis.

În Grădinile de la Palatul Versailles se aude muzică. Ceva muzică clasică, dar veselă. Am un pantalon lung de in, un maiou și o cămașă albă, descheiată la nasturi. Sunt în luna de miere, sunt însărcinată în 3 luni și sunt fericită. Dansez și cămașa flutură pe lângă mine. Lucian zâmbește. Paradis.