Mass – un spectacol care ne face mai buni

mass

Andrei și Andreea Grosu au aliniat planetele ca să (mai) scoată un spectacol obligatoriu de văzut. Și revăzut, aș zice. De „Mass” vorbesc.

Planeta 1: Textul scris de Fran Kranz. Kranz este actor la Hollywood, regizor, absolvent de Yale. A scris textul „Mass” ca piesă de teatru și apoi l-a făcut film. Adică l-a și regizat. A avut premiera anul trecut la Sundance Festival.

Premisa e cumplită: două familii se întâlnesc la ceva vreme după ce copilul uneia l-a ucis pe al celeilalte într-un atac armat într-o școală. Atacatorul și-a luat viața după ce a ucis zece colegi. Spectacolul este o analiză la microscop a durerii, furiei, singurătății, dorului, nevoii de înțelegere. Și noi, spectatorii, ne uităm prin lupa asta de la microscop și ne doare rău, dar nu ne putem lua ochii. Iar durerea asta este, în cele din urmă, vindecătoare.

„Este un text despre o crimă, despre iertare, care vine cu greu, care nu știm dacă vine, dar sperăm că vine, ne place să credem că se și întâmplă lucrul acesta… Nu este un spectacol care să placă, este un spectacol dureros și – deși sună ciudat, sperăm să fie dureros, să funcționeze.” – spunea într-o declarație Andrei Grosu.

Procesul de scriere a durat doi ani, timp în care Fran Kranz a citit tot ce a găsit despre atacurile în masă din liceele americane și a scris părinților rămași fără copii. Așa a aflat că există aceste întâlniri între părinți și s-a gândit: „Aceasta este însăși definiția iertării, venită în momentul potrivit, când ambele părți sunt disponibile să o dea, respectiv să o primească.”  – extras dintr-un interviu.

Textul aduce ca profunzime, dramatism, intensitate cu piesele lui Tennessee Williams sau Arthur Miller. Așa mi se pare mie. Mereu mă emoționează cel mai mult temele mari spuse prin povești individuale. Să pleci de la povestea unei familii (două, în cazul de față) și să spui, de fapt, povestea unei generații de părinți (și copii, în definitiv) înspăimântați de atacurile armate în școli.

Planeta 2: Actorii. Ofelia Popii (Premiul UNITER de trei ori pentru Cea mai bună actriță, Premiul Gopo pentru Cea mai bună actriță în rol principal), Mihaela Trofimov (Nominalizare la Premiile UNITER, categoria Cea mai bună actriță în rol principal), Richard Bovnoczki (Nominalizare la Premiile UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal, Nominalizare la Premiul Gopo pentru Cel mai bun actor în rol secundar), Marius Turdeanu (Nominalizare la Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal).

Cine i-a văzut o dată nu are cum să nu-i caute pe afișe mereu după aia.

Mergeți să vedeți spectacolul și încercați să îi urmăriți chiar și când nu au replici. Jocul nu se oprește odată cu cuvintele. Mihaela Trofimov m-a făcut să plâng la premieră încă de când a intrat pe scenă, dinainte de a deschide gura, durerea ei era palpabilă și contagioasă. Ofelia Popii este mama unui copil care s-a sinucis. Știe că băiatul ei a ucis alți copii înainte să își ia viața și că asta îl face un monstru, dar e copilul ei, e copilul ei!, nu are cum să nu îl iubească. Și parcă simțim toți prin iubirea ei, un pic de… nici nu știu… înțelegere?, milă?, compasiune? pentru criminal. Marius Turdeanu este atât de credibil, are atâta nevoie de a înțelege și de a schimba ceva, de a da un sens morții copilului lui! De parcă s-ar putea așa ceva! Dar ești cu el tot timpul, îi înțelegi toate gândurile și acțiunile. Iar Richard Bovnoczki este, din nou, făcut pentru rol. Uneori am senzația că Richard pur și simplu înghite personajul, îl cuprinde în interiorul lui, fără să mai rămână spații goale între el și personaj și apoi îi dă drumul afară atât cât trebuie – uneori mai blând, alteori izbucnind.

N-are cum, pur și simplu, n-are cum să iasă prost un spectacol cu ei patru!

Planeta 3: Scenografia lui Vladimir Turturica.

Într-un interviu, Fran Kranz spunea „Poate că este o lecție sau un mesaj aici, poate că trebuie să facem o călătorie, un proces al acceptării oamenilor și lucrurilor cu care nu suntem de acord, cu care nu suntem confortabili, ca să putem merge mai departe. Poate că trebuie să ne așezăm la aceeași masă și să zicem Întâi o să accept omul din tine. Și abia apoi o să discutăm ce ne supără, ce ne separă.”

„Să ne așezăm la aceeași masă.”, deci! Decorul lui Vladimir Turturica este format dintr-o masă, patru scaune și o cupolă pictată cu scene religioase.

Cupola asta este uriașă, nu acoperă doar scena, ci și publicul (o parte din el). Pentru că, deloc lipsit de importanță, scena este amplasată în mijlocul publicului. Și cupola asta nu numai că ne acoperă și ne unește pe toți, actori și spectatori, dar și luminează foarte puternic. Tot timpul spectacolului, lumina nu este doar pe scenă, ci pe noi toți. Înțelegem astfel că, într-un fel sau altul, toți suntem sau putem fi afectați de ce se întâmplă pe scenă.

L-am rugat pe Vladimir Turturica să îmi explice conceptul din spatele scenografiei și mi-a spus așa: „Singurătatea pe care o poți avea doar într-o biserică. Sinceritatea pe care o poți avea doar în biserică. Eliberarea, bunătatea și răutatea, acuzarea și iertarea… cu toată greutatea unui element arhitectural care parcă te apasă cu tot ce conține (toate scenele reprezentate, lumina care vine de acolo, spațiu de care poti scăpa doar dacă părăsești locul. El e deasupra ta tot timpul, te atrage și te respinge, e prea departe ca să-l poți atinge, dar prea aproape ca să poți scăpa de el. E un spațiu în care te eliberezi și te transformi. E tot ce înseamnă Dumnezeu, e lumea noastră, e NOI.”

Așa că îl întreb în continuare „Deci intenționat a fost făcută cupola asta mai mare decât scena, ca să cuprindă și publicul, corect?” și el răspunde „Daaa. Totul e gândit. Totul!”

Și atunci mi-aduc aminte că am citit în mai multe interviuri ale lui Andrei și Andreei Grosu despre cum s-au născut conceptele din spectacolele lor în timpul unor discuții cu Vladimir Turturica în bucătăria soților Grosu. Și mi se pare fascinant tot procesul lor de creație și mi-aș dori să fiu o muscă pe perete la următorul spectacol.

Înainte să încep să văd teatru cu adevărat, mereu mă întrebam ce fac regizorii. Dacă actorii joacă, scenografii fac scenografia, luminiștii pun luminile, sunetiștii se ocupă de sunet, ce fac regizorii?

Spectacolul acesta răspunde la întrebarea mea: regizorii au rolul de a ne transforma pe noi, spectatorii. „Mass” e, grație lui Andrei și Andreei Grosu, un spectacol care ne face oameni mai buni.

PS: „Mass” a fost primul spectacol la care m-am gândit că ar merita fotografiați și spectatorii în timpul prestației actorilor. Poate de la lumina care cobora asupra noastră, a tuturor, din cupola aia, poate de la faptul că scena era în mijloc și dincolo de ea vedeai spectatorii de vizavi… Nu știu, dar m-am gândit că ar ieși o expoziție foto impresionantă, cu portrete de spectatori transfigurați de emoții.

„Mass”

Co-producție Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și unteatru.

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Distribuție: Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu

Scenografie: Vladimir Turturica.

Fotografii: Andrei Văleanu.

Aici poți să citești o listă cu 40 de spectacole noi din stagiunea 2022-2023 din București și aici despre 5 spectacole de teatru pentru adolescenți.

Tagged with: