În documentarul de pe Netflix despre Robbie Williams este o fază care m-a spart.
Este despre adevăr și ce facem cu el când punem întrebări, dar nu ne așteptăm să primim răspunsuri reale, ci niște clișee, niște tipare, niște prefabricate. Ca și cum am avea o matriță în forma întrebării „Ce mai faci?” și o umplem cu cuvinte precum „Bine”, „Excelent” etc. care se potrivesc perfect cu matrița, îi iau natural și rapid forma. Dar dacă în loc de „Bine”, „Excelent”, umplem matrița cu alte cuvinte, precum „Sunt în depresie”, „Mi-e frică”, „Nu mai știu ce îmi aduce bucurie” etc., deși ele se așază la fel de bine, până iau forma matriței, o dezechilibrează un pic, o fac să se miște pe loc, ca un castron cu baza mică și gura largă, atins din greșeală, ce se rotește până amețește și abia apoi se potolește. Este despre emoțiile reale, deci despre Adevăr cu A mare. Și despre, până la urmă, „You want the truth? You can’t handle the truth!”
Să vă spun.
Robbie și-a tot filmat de-a lungul carierei momente din viața lui personală și din spatele scenei sau de la repetiții. La una dintre aceste repetiții, pentru primul lui concert în SUA, tipul care îl filmează îl întreabă cât de încântat este pentru concertul care urmează. Și Robbie răspunde:
„Sunt foarte speriat. Am fost în depresie în ultima lună și abia ce ies din ea. Deci nu prea sunt încântat de nimic în acest moment. Mișto, nu? E mișto! Dar îmi fac treaba, mă prezint la datorie. Vreau să mă bucur de concertul de la Slane, dar îmi e frică. Mi-e frică de toate.”
Cu un râs un pic forțat și șocat de răspuns, omul din spatele camerei întreabă „De ce? Faci treabă bună!”
„Da, știu, răspunde Robbie. Dar săptămâna trecută am stat numai în pat, îngrijorat, am zăcut îngrijorat. Nu știu de ce îmi e frică, nu mai am încredere în mine. Dar asta mi-e meseria.”
Și atunci, în speranța că Guy, prietenul lui Robbie, va salva interviul, cameramanul îl întreabă pe el cu ce a rămas din turneu. Numai că Guy, prieten adevărat, zice „Mai avem de lucru.”
Și se uită cu îngrijorare la Robbie.
„Mai avem de lucru și eu nu dau doi bani.” completează Robbie.
„Pe America?” întreabă cameramanul.
„Pe nimic”, zice Robbie foarte serios și trist.
Cameramanul râde. (râde!!) Și apoi îl întreabă pe Guy „Și tu cum îl ajuți?” Și Guy iar răspunde ca la manual: „Cum îl ajut? Încerc să-i fiu prieten. E tot ce pot să fac.”
Și atunci Robbie râde pentru prima oară și îl îmbrățișează pe Guy: „Ce răspuns cretin!” Și știi că ce spune, de fapt, este „Ce prieten bun ești!”
Iar asta îl scoate pe Robbie din stare și îl întreabă pe cameraman: „Vrei să încercăm din nou? Vrei să sune mai optimist?” Și el zice: „Vreau să fiți sinceri.” (Idiotule!, tocmai a fost mai sincer decât într-o mie de alte interviuri!, i-am strigat în gând lui și mie și tuturor jurnaliștilor de câte ori am ratat șansa unui interviu rar).
Așa că Robbie zice „Da…”, își aprinde o țigară și la întrebarea cameramanului „Deci ești încântat de Slane?”, răspunde cu zâmbetul ăla al lui, cât toată fața, „Clar! 80.000 de oameni! Cel mai mare concert! O sa fie o experiență mișto. Sper ca lumea să fie încântată. E un eveniment impresionant, trebuie să iasă bine.”
…………….
Am avut un gol în stomac când am văzut faza asta în documentar, o am și acum când o descriu. Simt nevoia unei pauze, am nevoie de niște răspunsuri înainte să continuu să fac orice:
- Ce faci cu adevărul când vine năvală peste tine?
- Mai ales când l-ai cerut?
- Cum să faci, ca reporter, să fii prezent și să nu ratezi un asemenea moment?
- Cât de rău trebuie să te simți ca să te expui așa?
- De ce avem nevoie, de fapt, dacă 80.000 de oameni care plătesc bilet să te vadă nu sunt suficienți să alunge frica și neîncrederea?
„Am fost diagnosticat cu depresie la 22-23 de ani. Lumea credea că dacă ai parte de lucruri bune în viață, dacă ai succes, nu ai de ce să fii supărat.” spune Robbie, în același documentar.
……………..
Aveți grijă de voi! Și de ai voștri! Fiți alături de ei și nu vă gândiți că dacă au de toate înseamnă automat că TREBUIE să le fie bine!
………….
Click aici dacă vrei să citești 10 motive să vezi Belfast.