Am participat la primul meu concurs de scris teatru și sunt printre câștigători! 🙂
Teatrul Dramaturgilor Români a făcut concursul, au fost 524 de creații literare trimise, iar juriul a desemnat câștigătoare 12 grupaje de proză, 67 grupaje de poezie, 7 monodrame. (monodramă, me: dramă în care joacă un singur personaj.)
Una dintre aceste șapte monodrame este cea de mai jos.
Arhipelag
Scena 1
(Teodora este lungită pe jos, în camera ei, cu o tabletă și un caiet studențesc deschise în față. În cameră sunt șevalete, tablouri în lucru, un dulap cu o oglindă pe ușă, haine pe jos, poze cu Teodora și prietenii ei agățate cu clești pe o sârmă, pe pereți.
Teodora are 16 ani, un păr lung, drept, vopsit albastru.)
Finally!! O temă care-mi place la română!
”Alegeți-vă un text din Dilema Veche, căutați în el cuvinte care vă plac și dați-le propriile voastre definiții.”
Dilema veche punct ro… bullshit… bullshit… scroll down… scroll down… neinteresant… stop. ”Eternitatea unei zile”, de Ana Maria Sandu.
”Eternitate” – 1. Ce urmează de acum încolo. 2. Perioadă de timp în care ești obligat să stai închis în casă, alături de părinți, departe de prieteni. Nici nu știu ce e mai grav, că ești obligat să stai cu părinții sau că nu te poți vedea cu prietenii. 3. (mai larg) Distanțare socială.
”Zi” – 1. Perioadă de timp arhi-suficientă ca toată viața ta să fie întoarsă pe dos. 2. Ceva ce uneori e bine, alteori e rău, dar azi a fost rău de tot. Azi am aflat că suntem obligați să stăm cu toții în casă.
(mormăie citind mai departe, apoi clar)
”… nori mari și ușori de deasupra Bucureștiului…”
”București” – 1. Oraș pe care n-o să-l mai văd prea curând, dată fiind ordonanța minții lui pește cu distanțarea socială. 2. Oraș pe care îl iubesc enorm și de care deja mi-e dor. 3. Oraș prin care circulă virusuri made in China.
Faza e că oricât aș urî că trebuie să stau închisă cu ai mei, tot cred că e bine ce-au hotărât ăștia.
Bine că făceau toți mișto de mine că mă spălam pe mâini de 20 de ori pe zi și până acum și umblam mereu cu dezinfectantul în geantă! Ei, hai, acum faceți toți asta!
(Teodora se ridică puțin, ceva i-a atras atenția dincolo de ușă, apoi revine)
”…dacă ar fi consemnez într-un jurnal…”
”Jurnal” – 1. Caiet în care oamenii penibili își notează gândurile, fricile și, în general, toate pârțurile pe care le trag.
(Teodora – ca mai înainte, plus o reacție de iritare)
Nu vin, domnule, la nicio masă, v-am spus că am mâncat. Lăsați-mă în pace! Fac teme. Și păstrez distanța socială.
”Masă cu părinții” – situație rară și ciudată, în engleză – ”cringe”, pe care înainte de distanțarea socială o puteai evita cu succes.
Revin la ”Jurnal” – 2. Idee stupidă la care probabil voi recurge și eu, dacă tot n-am cu cine să vorbesc.
(Ascultă iar ce i se spune de dincolo de ușă, închide caietul, se ridică, se duce la oglindă și își piaptănă părul.)
”Gărgăriță”! – am 16 ani și ea, amândoi, de fapt, se poartă cu mine de parcă aș avea 5!
”Iubito, hai să mâncăm împreună!” – ieri i-am întrebat care e mâncarea mea preferată și habar n-au avut! Dar culoarea? S-au uitat la părul meu și au zis albastru! (imită un sunet de wrong answer) Ghhzzzz!! Wrong answer! Sunteți blocați la următoarea întrebare! Pun pariu că știu însă crema preferată de tort a copilului de 5 ani pe care nu l-au văzut niciodată și pentru care organizează acum o petrecere aniversară online. (explică:) Ei asta fac, au o firmă de organizare petreceri pentru copii…
(pauză)
Și, oricum, când am făcut noi trei ultima dată o chestie împreună!! Ce rost are să stricăm această tradiție minunată?
”Familie” – 1. gașca pe care nu ți-o alegi, dar ești forțat să stai cu ea. 2. Grup de minim doi oameni, de cele mai multe ori trei sau patru, care se străduiesc să dea bine împreună altora, dar care atunci când sunt lăsați singuri, fix asta sunt, două, trei, patru entități singure, un grup de insule, asta suntem. La ”familie”, în dex, ar trebui pusă o poză cu un arhipelag.
Ce distopii de Tim Burton? Ce SF-uri de Christopher Nolan? Asta e the real fucking shit scenario! Beat this, Hollywood! (imită o voce de trailer) ”Omenirea este amenințată de un virus mortal. Nu există tratament, nu există vaccin. Singura salvare este distanțarea socială. Izolarea la domiciliu. Familii forțate să stea împreună: soți cu soții, adolescenți cu părinți.”
(vine în fața unui șevalet și începe să facă o reproducere după Strigătul, de Munch)
Virusul ăsta câștigă oricum – fie te infectează, fie te obligă să stai cu ai tăi!
Băi, și când eram mică mă rugam de ei să stăm împreună! ”Dar nu pentru suplimentar”! Așa am scris pe o felicitare de 8 martie. ”La mulți ani, mami, te iubesc, aș vrea să petrecem mai mult timp împreună, dar nu pentru suplimentar”. Adică nu pentru teme suplimentare! Că noi asta făceam când stăteam amândouă – teme!
N-am nicio amintire jucându-mă cu ei.
N-am nicio amintire cu ei când eram mică-mică. M-au lăsat la bonă până m-au dat la grădiniță – să organizeze petreceri de copii era o chestie mai importantă decât să își crească propriul copil.
Acuma, roata s-a întors! Așa, rugați-vă, rugați-vă, să vedeți și voi cum e!
Și, în plus, vine și virusul ăsta și face mișto de noi. Ia treceți voi la izolare și vedeți ce aveți de rezolvat!
N-am nimic de rezolvat, sunt foarte bine așa cum sunt, am ajuns să mă descurc singură. Au vrut să mă crească independentă? Independentă sunt! N-am nevoie de ei!
Mi-e foarte bine by myself. Am tot ce-mi trebuie pe insula mea.
(cântă vesel, energic, din Ada Milea)
Dac-aș avea o insulă,
dacă aș fi numai eu pe insulă,
dacă numai eu aș fi,
nimeni nu m-ar cicăli,
nimeni nu m-ar obosi,
nimeni nu m-ar pedepsi,
(își pierde din veselie)
nimeni nu m-ar părăsi,
dar nimeni nu m-ar iubi
pe insulă.”
N-am nevoie de ei. Am tot ce-mi trebuie. (plânge) Sunt puternică.
Scena 2
(E furioasă. Pare că abia a intrat în cameră, are părul prins, mască pe față, mănuși și niște pungi în mâini. Tot ce spune în scena aceasta se întâmplă în vreme ce dezinfectează cumpărăturile. Scoate de după ușă un cearșaf, îl întinde pe jos cu o mână, fără să lase pungile jos. Apoi își dă jos masca, își scoate mănușile, se dezinfectează pe mâini cu spirt, scoate fiecare obiect din pungă, îl curăță cu spirt deasupra cearșafului, când e gata, îl pune pe masă. Își dă jos elasticul de păr, apoi își șterge părul cu șervețele umede dezinfectante, pe care le lasă pe cearșaf. Șterge și clanța de la ușă. Își dă jos hainele, strânge cearșaful grămadă, deschide ușa și îl lasă pe hol, închide ușa, se mai șterge o dată cu spirt pe mâini, se îmbracă cu alte haine.)
Care e faza cu oamenii ăștia?
Idioților, nu mai țineți măștile pe gușă!…
Am fost cu ai mei la cumpărături și la început m-am entuziasmat, nu mai ieșisem din casă de trei săptămâni. Și apoi am văzut pelicanii, idioții cu măști de gușă! Idioților care sunteți idioți, virusul nu intră pe gușă!
Și ai mei n-aveau nicio treabă, făceau cumpărături mai departe, liniștiți, parcă trăgeau de timp! Să-i ducă lu’ bunică-mea! Păi nu roșii îi duceți! Virus îi duceți! I-am întrebat: Voi o să puteți să trăiți cu gândul că o să vă omorâți părinții? O să puteți? Că eu n-o să pot să trăiesc cu voi! N-o să pot să vă mai văd vreodată dacă moare bunică-mea din cauza voastră! Imaginează-ți că moare! Vizualizează acum, cu capul ăla al tău relaxat, că moare singură în spital, că tu n-o să ai voie să o vizitezi, că trebuie să cauți loc de veci, că la înmormântare o să fim noi trei și încă cinci – pe cine nu chemi?
(își imită mama) ”Iubito, ai grijă să nu exagerezi cu grijile, ia-o și tu mai ușor, că tu mereu ai fost mai anxioasă, mie mi se pare că tu nu te gândești decât la drobul de sare.”
Am întrebat-o: Iar începi?
(își imită mama): ”Păi, ție ce ți se pare?”
Mie mie se pare că iar începi!
God!! Aș vrea să am și eu niște părinți care să se poarte ca niște părinți și să mă oblige pe mine să fiu mai grijulie. Urăsc să fiu eu mai responsabilă decât ei!
Scena 3
(vorbește la telefon, pictează în continuare la Strigătul)
Mamă, da, a trecut o lună, a hole fucking month, n-aș fi crezut că pot să rezist atât! Băi, mi-e dor să ieșim cu toată gașca, să ne prindă noaptea la un picnic în Herăstrău, mie să mi se facă foame și tu să scoți din rucsac un Snickers adus de acasă special pentru mine, că știai că o să vină momentul când o să-mi ghiorăie mațele atât de tare, că le poți auzi de la trei kilometri.
(ascultă) Da, chiar că nu sunt eu când mi-e foame!
Și mi-e dor să mergem cu trenul în Vamă, să jucăm cărți pe culoar și să ne ia vântul cărțile, să mă frigă nisipul la tălpi… Mi-e dor să vă aștept în stație la 300, bine, mi-e dor și de mirosul de transpirație din 300! Și voi să întârziați ca nesimțiții și eu să mă supăr pe voi și tu să-mi iei un late ca să mă îmbunezi și după aia să mă faci să râd și eu să vărs late-ul ăla pe mine, ca vaca…
(ascultă) Ce cântec? L-ai trimis acum? Stai să-i dau play.
(pune Miss You Like Crazy, Natalie Cole)
Băăi, de unde le scoți?
(ascultă) Aaa, păi dacă a fost locul 7 în Billboard Hot 100 în 1989, pot să înțeleg!
(cântă) Miiiss you liike craaaazyyy…
(ascultă) Nu, nu sunt în perioada romantico-melancolică, sunt în perioada Munch. Deși, dacă mă gândesc bine, Munch are un tablou numit Melancolie. E foarte potrivit cu zilele astea, mă rog, poate prea potrivit…
(ascultă) Știu ce-mi trebuie, un câine. Aș ieși cu el în jurul blocului din două în două ore. Ți-am mai zis? Când eram mică aveam un câine pe care îl chema Cărniță! Ar fi bun un câine acum! I-aș spune Meat! Sau Meet, cu doi ”e”, că mi-e dor să ne întâlnim. Sau Meap!
(ascultă) Meap, M, E, A, P, de la Mă Enervează Acești Părinți!
(ascultă) Îți plac abrevierile mele, nu-i așa? Băi, nu mai pot cu ei! Mă-nnebunesc! Apropierea asta exagerată, închisoarea asta cu ei, nu știu ce să fac cu ea, cu ei… N-avem nimic în comun. E oribil! Nici nu știu ce să vorbesc cu ei…
(ascultă) Și? Zici că asta ajută? Pur și simplu să îi întreb ceva legat de ce fac ei în momentul ăla? Are you kidding me?
(râde)
Cum căcat ajută asta? E fucking bullshit! Nuu creed!
Maică-mea mi-a făcut cadou o cană pe care scrie Don’t worry, be happy! Îți poți imagina ceva mai stupid de atât, mai inutil? Asta e fix ca articolele alea ”Ești depresiv? Uite aici 5 soluții.” Și prima este ”Încearcă să fii fericit!”.
No shit, Einstein?
Băi, sunt incredibil de inconștienți, comandă de mâncare online și pun mâna pe pungile alea contaminate, ies la cumpărături și pun hainele cu care au fost îmbrăcați înapoi în dulap, mângâie pisica când intră în casă înainte să se spele pe mâini… Mă crezi că pot să văd virusurile cum colcăie în blana pisicii? Și după aia cum rămân prin casă, în urma ei, pe perne, pe scaunele unde doarme… Aaaaa!!!
(ascultă) Nu râde, că nu e de râs, eu simt că o iau razna aici. Am momente când pur și simplu nu mai am aer! Trag aer în piept și nu intră nimic.
(ascultă) Da, zi-mi un banc!
(ascultă) De câți anxioși e nevoie să schimbi un bec?
(ascultă, apoi râde) Niciunul, că anxioșii nu schimbă nimic. Da, îl știam cu feministe și cu politicieni, dar merge și cu anxioși.
Am și eu unul. Îl sună doctorul pe unu’, vai de capul lui, pe moarte. Am o veste bună și una rea. Păi ziceți-o pe aia bună prima dată. Aia bună e că analizele arată că mai aveți 24 de ore de trăit! Și cum e asta vestea bună, domnule doctor? Care e vestea rea, Doamne, iartă-mă! Păi, analizele sunt de ieri.
(ascultă, apoi un pic iritată) Supeeer! Acum începi și tu!
(ascultă) N-am nicio anxietate, terminați toți cu asta!
(ascultă) Sunt mai atentă decât voi…
(ascultă) … mai stresată un pic, aș zice, nu mai speriată!
(se vede în oglindă, ia un șervețel umed și își dezinfectează părul)
Sunt mai vigilentă când e vorba de pericole, dar asta nu mă face anxioasă, nu te înțeleg, să-mi bag picioarele, ești fix ca ei!
(ascultă) Și ce dacă mă gândesc de fiecare dată la ce se poate întâmpla rău? De ce nu mă numești pesimistă?
(ascultă) Dacă am claustrofobie, ce? Știi câți oameni au? Vrei să spui că sunt toți anxioși?
(ascultă) OK, am și teama de a vorbi în public, dar asta nu dovedește nimic. M-ai sunat să ne certăm?
(ascultă) Nu, dar eu îți spuneam de ai mei, că pur și simplu nu-i mai suport și tu ai început cu astea!
(ascultă) Nu mai rezist să fiu închisă în casă cu ei. Nu mai pot cu tonul lor calm, cum încearcă ei să mă liniștească, să îmi explice…
(ascultă) Cum ce e rău în asta?
(ascultă) Uite, știi ce, un prieten ar trebui să te susțină, să fie lângă tine, să te asculte, să încerce să te scoată din stările tale negre, să îți dea dreptate, or tu nu faci decât să spui că ai mei sunt cool și că eu sunt bătută-n cap.
(plânge) Poate că e momentul să ne oprim aici.
(Închide telefonul și plânge. Se vede în oglindă, ia o foarfecă și își taie părul. Plânge și își taie părul.)
Scena 4
(Pornește Netflix pe laptop. Deschide un episod din Friends. Își scoate de după un dulap o saltea din izopren, împinge cu piciorul toate lucrurile care sunt împrăștiate în camera ei pe jos, așază salteaua. Râde. Spune replicile odată cu actorii.)
Oh, yeah, yeah, Joey doesn’t share food (face o pauză) Oh, no, not me, Ema! (pauză) Joey doesn’t share food!
Uite, Netflix nu e în text, dar aș putea să-i fac o definiție!
”Netflix” – prietenul care nu te dezamăgește niciodată. Face el cum face și fraierește distanțarea socială, e mereu lângă tine, te face să râzi, te scoate din orice indispoziție ai avea.
(Pornește un program de sport pe YouTube de pe telefon. Se uită la Friends pe laptop, la sport pe telefon, râde și face mișcare în același timp. Nu are mișcări foarte precise, dar nu se oprește. Curând, respirația ei devine sacadată, scurtă, rapidă, fața i se transformă, e speriată de ce simte).
N-am a-er! A-er! (continuă sacadat, pune mâna pe piept) Mă doare!… Ce-i… asta?… Mor?… Nu vreau… să mor!… Nu pot… să respir! Gâtul!… Se… închide!… E blocat!… Ah!… Cum îmi bate… inima!… Nu vreau… să mor… așa!… Mi-e frică!… (se sprijină de un dulap și se lasă să cadă în fund) Amețesc… Ce e asta?… Fac un infarct!… Nu vreau… să mor! (e jos, pe podea, se ține de piciorul unui scaun) Cad… Mi-e frică… Îmi arde capul… (începe să plângă fără control, respiră greu) Aer!… Nu pot să respir!… (Se întinde după un pahar cu apă, încearcă să bea, îi tremură mâna, varsă apă) Vomit!… (mai încearcă o dată să bea apă) Uite… cum am transpirat… Palmele… Dacă înnebunesc?… Nu vreau să mor!… Mamaaaa! Tataaa!
Scena 5
Ce definiție dădusem eu la ”Jurnal”? ”Caiet în care oamenii penibili își notează gândurile, fricile și, în general, toate pârțurile pe care le trag” parcă…
Am dat de jurnalul maică-mii. M-am gândit mult dacă să i-l iau sau nu, dar, hei, și ea mi-a citit mesajele de WhatsApp acum vreo patru ani!
Oribil a fost, oribil! M-am simțit violată! Poate că e bine să îl citesc și să fac cumva să vadă l-am citit! Să vadă și ea cum e!
(răsfoiește, citește)
”Haide hai, Rapid Giubești! Așa cânta în mașină, oriunde am fi mers. Ta-su era mare fan Rapid și cânta imnul tot timpul și ea așa înțelesese, Giubești! În rest, nu a stâlcit multe cuvinte, spunea ”muna” la lună și ”cacu” ca capac. Capacele erau jucăriile ei preferate, mai ales când era bebe mic, de nici nu mergea. Orice i-am fi cumpărat era lăsat deoparte pentru un amărât de capac de sticlă de iaurt. Și îi luam la jucării, Doamne, câte îi luam! Când am reușit să o convingem să îi cumpăram doar o jucărie pe săptămână, a fost mare victorie pentru noi! Mersul la cumpărături era, oricum, bucuria supremă. Stătea în cârcă la ta-su și îl ținea de vârfurile urechilor cu două degete. Atât îi trebuia atunci să se simtă în siguranță – două degete și un vârf de ureche de-al lui ta-su. Ce simple erau atunci lucrurile! Doamne ce-aș întoarce timpul! Să fie mică, să se urce în patul supraetajat plin de plușuri, nu știu unde avea loc să doarmă, zău că nu știu, și să ne roage să îi citim – avea două cărți preferate – una cu o familie de pisici și Biblia pentru copii, pe care i-o dăduse cadou maică-mea. Când a mai crescut, dacă eram rupți de oboseală, îi puneam audiobook-uri. Și aici avea două preferate – Oscar și Tanti Roz și nuvele de Cehov. Nu știu ce înțelegea din Cehov și, oricum, puneam mereu CD-ul de la primul track, cred că mereu asculta doar prima parte din prima nuvelă – ”Adevărul gol” era prima. În diminețile de weekend, ne urcam amândoi în patul ei supraetajat, mereu mi-era frică să nu se prăbușească cu noi și ne țineam toți trei în brațe. Apoi coboram, iar ea se urca pe tălpile mele, mă ținea cu mâinile de mijloc și o duceam așa la baie.
Dar dacă toată strădania mea să fiu o mamă bună nu e suficientă? Dacă eu o mângâi și ea îmi spune ”mângâie-mă” ca și cum nu aș face exact asta? Dacă eu îi tot spun că e frumoasă și deșteaptă (pe bună dreptate), iar ea tot nesigură se simte? Dacă taică-su o cunoaște mai bine ca oricine, iar ea crede despre el că se remarcă prin absență? Cum să fac să o ajut să treacă peste gândul obsesiv că am lăsat-o la bonă de la 6 luni la 2 ani jumate? Și cum să fac să mă ajut pe mine să trec peste același gând obsesiv? Doamne, cum aș da timpul înapoi și aș lua deciziile corecte! Toată lumea îmi zice că sunt o mamă bună. Doar ea are o altă părere…”
Scena 6
(face ordine în camera ei)
Tocmai l-am văzut pe taică-miu uitându-se pe YouTube la Dire Straits și m-am auzit întrebându-l ”De unde știi tu de Dire Straits?”.
”Păi când ascultam eu Dire Straits, tu nu erai nici măcar în plan” – zice.
”Da? Și atunci te obligă cineva să asculți și să cânți întruna Generaţii secate se sting / Tinerii râd către stelele reci / Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă / Pe-aceste mereu mişcătoare poteci? Cine căcat mai cântă așa ceva în ziua de azi?”
”Păi, mai ascult și de-alea, și de-astea… Bine ai venit în sufragerie! Dacă mai stai pe aici, s-ar putea să mai descoperi chestii.” zice el.
”Da, știu. O să mă surprinzi! O să pui Emeric Imre Și te iubesc cu milă și cu groază / Tot ce-i al tău mi se cuvine mie / Ca un nebun de alb ce capturează / Regina neagră pentru veșnicie.”
A râs. I-a plăcut asta! ”Uite, a zis, te provoc să dai o tură prin bucătărie peste o juma de oră, vreau să fac cu mă-ta un cheesecake. Te bagi?”
”Well, dacă promiți că nu cânți power play-ul bucătăriei… Şi totuşi există iubire / Şi totuşi există blestem, / Dau lumii, dau lumii de ştire / Iubesc, am curaj şi mă tem”.
Băi, cum e ăsta… dintre toate cântecele din lumea asta, p-ăsta l-am auzit cel mai des în toată viața mea. Every fucking day îl cântă taică-miu, mai ales în bucătărie. Zici că e efectul lui Pavlov: cum intră în bucătărie, cum începe Și totuși există iubire… Și din când în când, se bagă și maică-mea! Delir!
(Strânge lucruri de pe jos, așază o pânză nouă, albă, pe șevalet, bagă toate soluțiile de dezinfectat într-un dulap.
Scrie pe pânză definiția cuvântului ”arhipelag” – ”grup de insule apropiate dintr-o mare sau un ocean”. Cuvântul ”apropiate” îl scrie cu majuscule.
Încet, încet, începe să cânte ”Şi totuşi există iubire / Şi totuşi există blestem, / Dau lumii, dau lumii de ştire / Iubesc, am curaj şi mă tem”. La un moment dat, deschide ușa și apoi iese din cameră.)
Tataaaa, avem căpșuni?? Facem cheesecake cu căpșuni?
SFÂRȘIT
Dacă vă întrebați de ce a câștigat textul ăsta un concurs, ei bine, nu sunteți singuri, și eu am aceeași mirare. Dar de bucurat, mă bucur!
Dacă vreți să mai citiți și alte piese scrise de mine, dați click pe Ultimul metrou sau pe Niciodată nu e prea târziu.