Am obsesia asta cu timpul, că trece, că nu vreau să treacă aiurea, că trebuie să pun cât mai multe chestii pe minutul pătrat ca să fiu sigură că nu îl risipesc. Și mi-am dat seama recent că de teamă să nu risipesc timpul, mă risipesc pe mine. De teamă să nu pierd timpul, mă pierd pe mine.
Am făcut în vara asta 22 de evenimente – Estivalul de teatru, poate ați auzit de el.
Și Lucian îmi tot zicea la început N-o să poți să faci 22, fă 5! Nu ai nimic de demonstrat! N-o să poți să faci 22!
Cum să nu pot? O să pot! Și-am putut!
Am putut, dar am ajuns la o epuizare fizică, mintală și emoțională care m-au cam îngrijorat.
Așa că am decis să plec câteva zile, singură, undeva. Am ales o pensiune unde mai fusesem și am avut noroc că am putut pleca în timpul săptămânii și că nu mai erau alte rezervări. Așa că am plătit o cameră și am avut o pensiune întreagă doar pentru mine. Nici măcar proprietarul nu era. Cât o să mă odihnesc, mi-am spus! Cât o să citesc și o să stau degeaba și o să mă gândesc la mine!
Numai că azi, pe drumul de întoarcere, m-a fulgerat gândul că astea trei zile ar putea să caracterizeze felul meu de a fi:
- Îmi doresc să o iau mai ușor, să-mi dau timp să mă odihnesc, dar încep ziua verificându-mi taskurile. Iar taskul cere task, nu știu dacă știți, dar chestiile astea nu vin niciodată singure. Așa că apune soarele și eu tot cu laptopul în brațe sunt.
- Caut frumusețea, natura, ajung la ele, dar nu apuc să le văd, pentru că ochii mei sunt numai în laptop sau telefon.
- Vreau să o iau mai ușor, dar stabilesc ședințe să vedem cum punem în practică proiecte noi.
- Nu îmi sun părinții trei zile, de teamă că se vor îngrijora că m-am dus de nebună singură undeva. Și asta e un fel de iubire din partea mea, mă gândesc, dar simt imediat cât m-ar durea dacă fii-mea ar face la fel.
- Îmi doresc să am mai mult timp pentru mine în aceeași măsură în care ard de nerăbdare și entuziasm să încep proiectele noi.
- Deschid un word să-mi scriu singură o scrisoare (am aflat recent de exercițiul ăsta și cred că poate fi util), dar ajung să scriu un mesaj pentru niște colaboratori.
- Vreau să intru în contact cu mine, să-mi fac timp să mă gândesc ce simt, dar contactez mai întâi un client / furnizor / coleg.
- Stai să rezolv urgențele, îmi spun, și vorbesc apoi, pe îndelete, cu mine. Numai că apoi-ul nu vine niciodată.
Cam așa mă simt de Ziua sănătății mintale.
Și mă întreb Ce contează, până la urmă? De ce fac ce fac? Dacă aș ști că mor mâine, ce aș alege să fac azi? Dar dacă aș ști că mor peste un an / cinci / zece / douăzeci? Cât timp mi-aș permite să risipesc și cât m-aș risipi pe mine?