Prin februarie am înregistrat un podcast cu Razvan Popescu, fostul meu coleg de la Radio Contact, actualmente la Radio ZU.
Am și editat atunci interviul, l-am și urcat pe platformele de podcast, dar n-am apucat niciodată să îl postez și aici, pe blog. Acum că am terminat masteratul, am mai mult timp liber, așa că iată podcastul:
Ascultă pe Anchor.fm:
Ascultă pe Soundclound:
Iar acesta este interviul. Mă rog, discuția, că e mai mult o discuție decât un interviu:
RP: Nu mi-l amintesc neam! Eu îl știu așa… de pe la televizor…
LI: … sau îl știu de la Cațavencu?
RP: Ia uite, Lucian Ioniță, Marketing Manager Ringier România, mirele, adică, s-a conformat îndată. Cu nasturele a rezolvat-o pe loc, rupându-l de la pantaloni, eugenie nu a găsit, dar a găsit-o pe Eugenia, o fată cu acest nume pe care a adus-o în restaurant, iar cu papanașii s-a rezolvat fără probleme, că doar bucătăria era aproape.
Din păcate …
LI: E prea tare pentru mine…
Voice over (adică Alex Crăciun): Cam așa a început podcastul cu Răzvan Popescu, fostul coleg al Laurei de la Radio Contact, actualmente la Radio Zu. Erau nevorbiți rău, au început să povestească până să se așeze la masă, până să facă probele de sunet, nici măcar nu știau că sunt înregistrați deja. Răzvan adusese un comunicat de presă sau o știre ceva din 2002, în care se povestea despre nunta Laurei cu Lucian, la care Răzvan nu numai că a participat, dar a avut și un rol foarte important: a strigat darul. O să vedeți imediat. Mă rog, lăsăm discuția să curgă, o să vă prindeți voi.
RP: În timpul cât a lipsit de la nuntă, Laura a fost la Radio Campus Slobozia, acolo unde s-a lansat și a intrat în direct alături de Răzvan, iar de la radio la restaurant a preferat să vină cu motocicleta, spre deliciul celor de pe stradă și al ei firește. Tortul a avut șapte etaje și a fost surpriza serii. Era mai mare decât Laura.
LI: Știrea nu spune următoarele lucruri: 1. că tu ai strigat darul la nuntă la mine…
RP: Da, ce tare a fost mă!
LI: A fost ultima nuntă din viața mea la care m-am dus și s-a strigat darul…
RP: La mine prima și singura… Dar mie mi-a plăcut! … A început podcastul tău?
LI: Da, a început podcastul meu cu un instrument de aducere aminte foarte bun…
RP: Noi n-am mai stat împreună la un microfon de ceva vreme, nu?
LI: Cred că am mai stat după ce am terminat la Radio Contact, cred că am mai stat o singură dată, când m-ai invitat tu la ZU în emisiunea ta cu Flick. Și aia cred că a fost singura ocazie în care noi ne-am mai întâlnit.
RP: Au trecut… 2002…
LI: În 2002 mi-am dat demisia de la Radio Contact și îți spun și de ce mi-am dat demisia, pentru că mi se pare important. Mi-am dat demisia la scurtă vreme după ce am născut, în felul următor: în ziua în care am născut, aveam programată cezariana…
RP: Ai venit la radio…
LI: Și am venit la radio cu bocceluța de gravidă, am făcut matinalul și am plecat la spital să nasc. După ce am născut mi s-a părut că este rău, că o să mă uite ascultătorii și că trebuie neapărat să mă întorc la radio, că așa ceva nu se poate.
RP: Era vârsta!
LI: Da, eram nebună! Deci m-am întors la radio la o lună jumate după ce am născut, ceea ce mi se pare totuși o dovadă de loialitate și de profesionalism…
RP: Și te așteptai la covoare roșii la, confetti, la aprecieri…
LI: Exact așa! Mă așteptam la toate astea, dar la o săptămână doar după ce m-am întors, m-a anunțat directoarea de HR că vor să-mi reducă salariul la jumătate.
RP: Dar, de ce, era nasol cu banii sau care era treaba?
LI: Era în perioada aia în care Pepino, directorul general al postului,
RP: Domnul Giuseppe Rossi… Toată lumea îi vorbea cu dumneavoastră, îți aduce aminte? Erau foarte puțini privilegiați care îi spuneau Pepino. Când venea domnul Rossi, se stingea lumina în întreprindere.
LI: Maica mea, îmi era o frică de el, ca de directorul școlii pe vremea lui Ceaușescu.
RP: Timpul a dovedit că genul ăsta de management nu funcționează. Cred că scăderea în audiență a Radio Contact a avut o motivație și în atitudinea capului instituției. Mi-aduc aminte, erau oamenii terorizați dacă suna Peppino. Peppino suna direct în studio, mai ții minte? Și mai era Raluca Moianu, care era un fel de paratrăsnet. Multe din treburile astea le mai prelua ea. Dar ce draci ieșeau din din biroul ăla, noroc mai venea Părintele Galeriu din când în când și mai exorciza studiourile.
LI: Dar pe care tot Peppino îl aducea, într-un mod un pic contradictoriu… Nu știu dacă ți-am spus vreodată, Răzvan, eu fac acum un master de scriere dramatică, învăț să scriu piese de teatru.
RP: Da știu, am văzut că ai și o piesă de teatru în format audio… nu mi-ai fi dat și mie un rol să fiu baronul cel rău…
LI: Mai scriu, îți dau… Și acolo învăț că un personaj nu trebuie să fie liniar, trebuie să fie contradictoriu. Ori asta, ce are Pepino, că era atât de zbir și rău și îngrozitor personaj, dar avea credința în el, iubea animalele, deci el are și niște chestii bune…
RP: Da, da, da, făcea fapte bune pentru angajați, dacă erau angajați cu probleme de sănătate, îmi aduc aminte că le plătea… Pe mine mă impresionau gesturile astea. Adică da, la un moment dat se arăta și partea bună a lui, după care își revenea. Uite că am ajuns să vorbim de un personaj care era în spatele ușilor, în spatele microfoanelor, el nu era cunoscut de ascultători. Știi de ce cred eu că noi am funcționat de noi ca și cuplu și eram puțin altfel? Pentru că Pepino dormea la ora aia… El dădea drumul la radio pe la 9.00 și noi deja terminam emisiunea. În primă fază am făcut 5-8. Toată hăhăiala aia era 5-8, ulterior a auzit el probabil, avea niște feedback-uri bune din jur și, dacă lumea zicea că e bine, a zis și el „Da, măi, e bine cu ăștia doi, cu ăla micu’ grasu’ și cu Laura”. Și atunci am putut să evoluăm, să creștem…
LI: Și la cât a fost, că nu mai țin minte…
RP: După aia, s-a făcut 6-10. Vezi că tu mi-ai reamintit momentul plecării tale, dar nu mai țineam minte de ce ai plecat, știu că a avut o legătură cu nașterea, dar nu mai țineam minte exact. Dar da, a fost o tăiere de salariu, la jumate. Nu cred că se punea problema să nu aibă bani.
LI: Nu, era în perioada în care plecau mulți de la radio și cred că avea o strategie în cap, cumva, Pepino, dar nu știu care… Dacă nu mă înșel, Liana plecase în vremea aia…
RP: Plecaseră multe voci grele ale radioului…
LI: Și se stricase atmosfera în radio, dar din cauza lui!
RP: Radio Contact era oricum, într-o pierdere de turație, în sensul că venise tare din urmă Radio 21, făcuseră ei o schimbare de strategie muzicală, deveniseră foarte comerciali, erau și foarte ascultați de publicul tânăr.
LI: Dar ne luaseră și pe noi la audiență? Pentru că noi am fost multă vreme pe locul întâi la matinal.
RP: Da, ne-au luat, veniseră Huidu și Găinușă. Îți dai seama ce ghinion am avut? Dacă eram cu zece ani mai târziu locul întâi la matinal cred că…
LI: Maica mea… Numai în Maldive aș fi stat.
RP: Eram locul întâi la la matinal și în România până la urmă și nu-mi ajungeau banii de la un salariu al altul.
LI: Nu ne ajungeau banii și nici nu era ca și cum am fi fost recunoscuți intern, în radio, că cine face matinalul este de fapt vedeta postului… nici vorbă! Mi-aduc aminte și acum de Ziua Porților Deschise, când noi, intern, consideram că Liana Stanciu este vedeta și Tovarășii, ăștia care erau văzuți bine intern și toată lumea se înclina la ei. Dar la Ziua Porților Deschise, când au venit sute, mii de oameni în radio, toată lumea voia să ne cunoască pe noi.
RP: Îți mai aduci aminte? Noi primeam o sută, o sută și ceva de scrisori pe zi, că le număram.
LI: Da, scrisori hard-copy, trimise prin poștă, nu e-mail.
RP: Eu eram la facultate în perioada aia și mergeam la cursuri și plăcerea mea era să citesc scrisorile la cursul la care mă plictiseam. Le punem acolo în bancă și profu’ vorbea, trăncănea acolo și eu citeam scrisorile și găseam, selectam și după aia ziceam hai să facem asta și asta și asta.
LI: Făceam farsele. Că de-aia primeam scrisori, lumea ne scria să ne spună Uite, e ziua lui X și uite, astea sunt niște ponturi de care v-ați putea voi lega să-i faceți o surpriză. Uneori ne dădeau așa niște hinturi, alte ori ne ziceau exact ce să-i facem.
RP: Și erau în direct, ăla era farmecul, că puteau să iasă sau puteau să nu iasă. Păi când l-ai făcut pe ăla să coboare în pijamale?!
LI: Nu mai știu!
RP: La mașină în parcare?
LI: Nu mai știu!
RP: Că vi s-a furat mașina și că noi suntem hoții… A coborât pe scări cu telefonul în mână… Ești nebun? Eram în direct!
LI: Nu mai țin minte nicio farsă. Am o imagine cu noi studioul de producție citind teancuri de scrisori și sunând, asta mi-aduc aminte… Și așa, o stare de bine, o hăhăială, o bucurie continuă… Și când veneau toate scrisorile pentru tot radioul și ale noastre erau maldăr!
RP: Vezi, nu era atât de matură piața, am prins perioada romantică. Eu mi-aduc aminte că tu, deși nu aveai nicio noțiune de asta de radio, cum merg acum oamenii la tot felul de conferințe internaționale, vin specialiști care zic „Fă concursul ăla, fă playlistul nu știu cum”, tu aveai nativ o chestie care la momentul ăla mie mi se părea exagerată – poveștile personale! Tu veneai cu foarte multe povești personale și eu ziceam în mintea mea, chiar mă enervai, ziceam în mintea mea, ce interesează pe lume că a făcut Laura clătite? Ulterior am înțeles și eu că radioul de fapt despre asta e, despre oameni și despre poveștile lor, pentru că tu povestești experiențe în care oamenii care te ascultă se regăsesc. Ceea ce facem acum la radio și facem inclusiv la ZU. Că ce, să fii un roboțel, mai ales în zilele noastre…
LI: Da, povesteam, că am un iubit nou, că m-am despărțit de el, că a făcut tata 600 litri de vin…
RP: Și eu ziceam, ia uite-o mă, pe Laura, ce povestește ea de vinul ei, ce mă interesează pe mine povestea! Vai, ce mă enervam! Dar după aia mi-am dat seama ce vizionară, nu vizionară, era nativ. Ăsta e un om de radio! Nu e să vin, să se deschidă microfonul, să fie un fandosit sau o fandosită prefăcută, care vorbește despre nimic. Sau care încearcă să pară în fața microfonului și a camerei de luat vederi, că e același lucru, perfecțiunea întruchipată! Publicul imediat simte.
LI: Da. Deci eu cu Răzvan ne-am cunoscut la Radio Delta… Trecutul meu a fost așa cu radioul… A început la Radio Campus Slobozia, unde foarte interesant și sunt foarte mândră de mine și trebuie să spun asta, să mă laud cu asta, m-am angajat sunând când abia se deschisese radioul și am spus „Bună ziua, am văzut că s-a deschis acest radio, vreau și eu să mă angajez.” Și Florin Floreanu, care era un fel de șef, nu mai știu ce funcție avea, dar era șeful postului acolo, a zis „Îmi place vocea ta, ești angajată.” Deci ăsta a fost interviul de angajare, după care am venit la București și m-am angajat pentru că am ars covorul unchiului, unde locuiam, și trebuia să mă angajez că mă simțeam eu datoare să îi plătesc covorul. Eram în primul an de facultate și m-am angajat la Radio 21, care era XXI pe vremea aia și era cu rock. Și toată lumea venea cu daturile de acasă și cu casetele de acasă…
RP: Și era pe Intrarea Filioara
LI: Și după aia, eram în ultimul an de facultate, când voiam eu să schimb facultatea și aveam nevoie de un alt job și am găsit la Delta, unde era Luca Niculescu redactorul șef de la știri și acum este Ambasadorul România în Franța.
RP: Vezi ce cunoștințe avem? De fiecare dată când merg la Paris mă văd cu el. E fabulos.
LI: Da, îmi place de mor de Luca, sunt fan.
RP: Și face treabă bună acolo la ambasadă. Nu știu ce fac ceilalți ambasadori, că n-am cum să urmăresc toată activitatea diplomatică românească, dar ce face el la Paris este fabulos.
LI: Da, mi pare foarte inteligent, cu o cultură generală foarte vastă, un jurnalist de excepție
RP: Foarte modest
LI: Și așa aristocrat. Așa, revenim… Luca și Vlad Georgescu, care ulterior s-a dus la BBC Londra și Mihai Găinușă – ei trei erau redacția de știri la vremea aia.
RP: Ce echipă era acolo!
LI: Mamă, ce tare! Senzațional! Și eu să fiu printre ei, care nu știu nimic despre știri, nimic, nimic, nimic nu știam. Și ei căutau un iepuraș, îl numeau ei, ca să prezinte știrile de weekend, că ei fiind șmecheri nu voiau să lucreze în weekend. Și deci așa am ajuns eu la Delta și tu ce făceai la Delta pe vremea aia?
RP: Emisiuni. Aveam weekend, eram și eu iepuraș. Cred că eram în clasa a douăsprezecea și cred că ajunsesem să fac emisiuni zilnic, că plecaseră Anca Constantin, Lucian Boariu plecaseră la UniPlus, actualul Magic FM și nu prea mai aveau oameni și prost neprost, iepuraș, neiepuraș, trebuia să zică cineva acolo ora exactă, îți dai seama și m-au împins pe mine.
LI: Ăsta a fost primul tău post la radio?
RP: Eu am sunat la Radio Delta la fel cum ai făcut și tu. Eu am dat de Tony Teșiu. Și în vacanța dintr-a XI-a spre a XII-a am sunat a răspuns o secretară. Am zis Cu domnul Tony Teșiu aș dori. Pentru ce? Pentru o eventuală angajare. Mi-a făcut legătura. Tony, care e genul explorator, adică e căutător de tinere talente, a zis „Da, vino aici la două.” Mamă, îți dai seama! Stăteam în Lacul Tei, m-am îmbrăcat… Mi-am luat aceleași haine că n-aveam… Am luat 182 până la gară, troleibuzul 66, am ajuns acolo. M-a pus să-i zic de ce vreau eu la Radio Delta, îți dai seama, că nu ascultasem în viața vieților mele Radio Delta, nu știam nimic, ignoranța vârstei! Și zic „Mi se par DJ-ii mai apropiați de ascultători…” Tony, nu știu dacă a marșat el la treaba asta neapărat, dar i-a plăcut și mi-a zis „Zi cinci piese care îți plac ție.” Backstreet Boys i-am zis, de-astea, ce erau pe atunci. Coco Jumbo…
LI: Nu i-ai zis nimic franțuzesc..
RP: Celine Dion, dar nu pentru că era franțuzesc, pentru că era Because You Love Me… Și mi-a zis „Hai vino aici în fiecare weekend, vino când poți pe-aici.” Eu am venit în fiecare zi! Când am intrat în studio, era în emisie Anca Constantin
LI: E piariță la Teatrul Național acum
RP: Era un mixer cu multe butoane, mă uitam la ăla și mă întrebam când o să îl învăț eu! Eu neavând treabă cu tehnica în general… Și se întoarce Anca Constantin la mine și zice „Dacă vorbești, te dau afară din studio!” Trei ore n-am zis nimic. Mă cunoști! Cum e să nu vorbesc eu trei ore?! Dar mi se părea șansa vieții mele, mă agățam de orice fir de ață. Ca să înțelegeți, nu știu, că sunt atâtea de povestit, nu știu dacă va avea cineva răbdare să asculte dar, cât de săracă era piața media în România și cât de sărace erau radiourile și tot ce însemna… Gândiți-vă că foarte important pentru bugetul Radio Delta era stația de amplificare pe plaja de la Neptun Olimp. Și știți din ce făceau bani ca să plătească salarii și să supraviețuiască? Din dedicațiile pe care le dădeau pe plaja de la Neptun Olimp. Ei, și acolo era detașat câte un DJ. Îți dai seama, pentru noi era o super șmecherie să te duci la mare. Dar era îngrozitor de obositor. Adică la vârsta aia, ți se pare wow că te duci la mare, dar te rupe o vară acolo. Oricum, ideea e că după ce am plecat eu la Radio Contact, v-am tras pe toți după mine. Asta trebuie să recunoașteți. Dominique Iancu, Sorin Mocanu, Tony Teșiu, eu am adus toată Delta la Radio Contact. Ușor, ușor, unul câte unul. Mai venea Raluca „Mai ai pe cineva, că mai avem nevoie”. „Da, sigur că da, se găsește, aduce băiatul!” Hai și tu, hai și tu!
LI: Eu am plecat de la Delta la Total, unde nu am stat o jumătate de an, a fost radioul unde am stat cel mai puțin… Nu m-a primit foarte bine nici gașca, pentru că ei erau foarte uniți acolo, nu m-am integrat foarte tare, dar mai mult decât atât, Ruxandra Săraru îmi spunea că am o voce de Palatul Copiilor, cert este că la un moment dat, ți-am zis eu sau mi-ai zis tu „Băi, nu mai iei și pe mine acolo?”
RP: Dar eu știi cum am ajuns la Contact? Am avut două tentative, prima nereușită. Îmi doream Radio Contact, eram disperat și m-am dus într-o zi…
LI: Paranteză: Răzvan mereu a fost la radioul care e numărul unu în audiențe.
RP: Nu are legătură cu talentul meu, am fost oportunist!
LI: Nu știu cum, dar i-a ieșit și așa a fost de fiecare dată și mi se pare important, așa, pentru poziționare.
RP: În general mi-a plăcut să fac radio pentru oameni mulți, adică nu mi-au plăcut nișele niciodată, eu consider că sunt un produs de masă. Adică eu nu pot să zic „Mamă, eu ascult un anume gen de muzică, citesc un anume gen de cărți, văd un alt gen de filme.” Nu, eu sunt genul mainstream, gust din orice; nu intru în profunzime, adică nu pot să zic că știu despre muzica rock în profunzime, trupele de astea de underground. Dar tot ce a însemnat succes și hit în muzică rock cunosc; tot ce a făcut istorie la nivel mare și în general în toate domeniile și de asta n-am cum să intru eu pe o nișă, nu m-aș simți împlinit să fac un radio la un radio de rock. În fine, ca paranteză. Mă duc la Radio Contact, nu mai știu cum am ajuns eu acolo, mi-a luat interviul Raluca Moianu. Avea ea niște întrebări standard de cultură generală. Una dintre ele, mi-aduc și acum aminte, „Când a avut loc Revoluția franceză?” Eu fiind pasionat de istorie, i-am zis 1789. I-a plăcut. Am răspuns bine la întrebările de cultură generală, nu erau ceva extraordinar, adică nu te gândi că erau întrebări de un milion de lei la Vrei să fii miliardar.
LI: Dar cine mai întreabă așa ceva în ziua de azi?
RP: Băi, ar trebui să mai întrebe!
RP: După care m-a pus Raluca să zic alfabetul în limba engleză. Am zis A, B, C… Engleza nu pot să spun că e punctul meu forte. Mă descurc, vorbesc, ca să o citez pe soția mea minunată, „mediocru, 7”. Și am greșit o literă. Ea oricum nu avea neapărată nevoie atunci, dacă îi ardea cămașa, îți dai seama că mă lua, nu conta. Ea voia să și facă o oarecare bază de date pentru eventuale probleme. Îmi zice „Cam rău cu engleza, mai învață și vino data viitoare.” Și, după care, eram la radio într-un weekend, la un an de zile… Îți dai seama, nu m-aș mai fi dus niciodată de frică la Radio Contact, absolut niciodată, că îmi era frică să mai calc o dată pe bec… Și a sunat telefonul și telefoanele care sunau în recepție pâlpâiau și în emisie și eu mai răspundeam la telefon, că știi că mie îmi plăcea să mai răspund. Zic „Radio Delta, bună ziua”. Zice „Bună ziua. Cu Răzvan Popescu vreau.”
LI: Marius Furdui, nu-mi spune.
RP: Da, da. „Marius Furdui de la Radio Contact sunt.” Zic„ Da”. M-am speriat, ce-oi fi zis, ce-am făcut?
LI: Nu te-ai gândit că te recrutează?
RP: Nu. Zic „Spuneți.” „Te-ar interesa o colaborare cu Radio Contact?” Zic „Puteți să fiți mai explicit?” La care el, n-o să uit niciodată, în stilul lui, zice „Băi, adică vrei să lucrezi la Radio Contact?” „Da.” „Bine, fii atent, luni (era sâmbătă) luni vii la ora 13.00 la Radio Contact să ne întâlnim.” Am anunțat la radio. Mihai Dinu era un fel de mentor al meu, mă sprijinea. Lui a fost primul căruia i-am zis.
LI: Dar MD era director de programe nu, la Delta?
RP: Nu, Tony era. MD făcea matinalul cu Găinușă, care era Moș Buburucea.
LI: Da, chiar, Moș Buburucea.
RP: Dacă vrei, îți fac istoria radioului. Crede-mă, n-ai treabă cu mine!
LI: Uitasem de Moș Buburucea, dar știu de Colivia cu studenți, care era în weekend. Că așa m-am cuplat eu cu Găinușă, Găinușă fiind primul meu iubit.
RP: Vezi, ai spus asta undeva?
LI: Public, nu. Nu știu dacă am spus-o la Seven!
RP: Da,când ați făcut voi vreun an de zile matinal. Da și așa am ajuns la Radio Contact.
LI: Ce program ai primit prima dată când ai venit?
RP: Prima dată, matinal, dar nu că eram eu extraordinar, era matinalul ăla 5-8. Nu că eram eu talentul nepereche, nu voia nimeni să se trezească la 4 dimineața, e inuman să te trezești la 4 dimineața. Toată lumea fugea de programul ăla și mi-aduc aminte că îl făcea, pentru că de-aia aveau nevoie de om, ajunsese Florin Alexe să-l facă de luni până duminică. Vârsta e foarte importantă de adus în discuție în contextul ăsta. Eram nesigur pe mine. În sensul că făceam radio cu oameni pe care-i ascultam eu de adolescent, de copil – Doina Ene, Liana Stanciu, Cristi Schnebli, Raluca Moianu, Marius Furdui, Cristi Dicianu erau colegii mei. Eu intram în birou și doar când le auzeam timbrul vocal, știam cine sunt! Eu mă culcam cu radioul, mă trezeam cu radioul. Nu exista! La mine în cameră, radioul mergea non-stop. Și eram foarte timorat de oamenii ăștia. Vă dați seama eram timorat de prezența lor. Eu în general când am persoane care mă timorează, încerc să le câștig, adică întotdeauna am făcut asta. Oamenii care sunt sunt răi cu mine, încerc să îi câștig, să îi fac de prieten.
LI: Dar cum faci asta?
RP: Făcând lucruri, dând de la mine, lăsând de la mine foarte mult, oferindu-le. Ofer, ofer, ofer, ofer. Și la un moment dat, și primești. Nu trebuie să ai așteptarea că dacă oferi o dată, primești instant. Niciodată. Am observat că e o tendință a societății în momentul ăsta, oamenii au tendința să se izoleze în bulele lor și consideră că bula aia le oferă viața ideală.
LI: Eu fac asta, să știi.
RP: „Domne, eu nu mă uit la televizor, eu unul nu știu ce.” Nu e bine, că te rupi de realitate. Realitatea nu e în bula ta. Realitatea e în tot.
LI: Știu ce zici, dar mi se pare că mă protejez de proști.
RP: Nu cred. Și când te lovește la un moment dat, ce faci? Când te întâlnești cu un prost, și asta cu proștii e relativă, dar să presupunem, folosim cuvântul generic, te lovești de un prost, cum îl gestionezi? Au fost anumite perioade în care erau diverse idei foarte mult tocate în online, inclusiv în zona hashtag „rezist”. Nu am vibrat cu fenomenul asta niciodată. Asta nu înseamnă că am dat unfriend celor care erau foarte vehemenți în zona asta și asta nu înseamnă că nu am înțeles dorințele lor și că nu aș fi fost de acord cu ceea ce cereau ei. Doar că nu am crezut în clișeele pe care ei le strigau încontinuu, pentru că problemele unei societăți nu se rezolva prin clișee și nu există societate necoruptibilă la sută la sută. Nu există. Știi de ce nu mi-a plăcut în primul rând, fenomenul hashtag rezist? Pentru că aveau o aroganță a atotștiutorului. Domne, ceilalți sunt manipulați, noi suntem imposibil de manipulat, pentru că noi suntem mai deștepți. Și cu asta am explicat și treaba asta, mi-am spus și oful. Cred că n-am spus-o niciodată public. Vezi, numai probleme îmi faci!
LI: Cred că am aroganța asta. Mi-aduc aminte, eu nu prea sunt dusă la biserică, la modul propriu vorbesc, nu metaforic, nu mă duc des la biserică. Ultima dată când m-am spovedit, cred că vreo 15 ani în urmă, 20 nu mai știu, m-a întrebat popa „Ce păcate ai făcut?” „Nu am păcate mari”, zic eu. „Dar nu-i așa că toți din jurul tău ți se par proști?” „Ah, ba da!”
Hai să ne întoarcem la radio. Deci ai fost pe matinal și tu făceai animație. Eu în vremea asta, prezentam știri. Și la un moment dat, tu ai zis „Hai să prezinți horoscopul cu mine. Zic eu o zodie, tu o zodie…” Așa am început.
RP: Da, da, da. Fără să spunem nimănui din conducere. Ce vremuri!
LI: Mi-aduc aminte că aveam, apropo de lucruri pe care nu le-am spus niciodată, în redacția de știri erau pe pereți lipite știri care erau obligatorii, și spunea și orele la care trebuia să le dăm, venite de la PNL, dat fiind Călin Popescu Tăriceanu directorul postului…
RP: Era unul din acționari
LI: Și mai erau venite de la Automobil Retro Club Mobil sau cum se numea?
RP: Al lui Pepino!
LI: Dar mai știi când s-au certat Pepino cu Tăriceanu, de era PNL interzis la radio? Uite, tot un lucru în premieră: genul ăsta de cenzură eu nu am mai întâlnit-o la alt radio la care am lucrat ulterior. Dacă ai o părere, mai ales în zilele noastre, mai ales de natură politică, se trezesc trei să zică „sclavul lui Voiculescu”. Când o aud pe asta, este fabulos! Dar eu spun cu toată sinceritatea și nu sunt un mincinos, niciodată, dar niciodată, la Radio ZU n-a venit cineva să ne zică ce să zicem și ce să nu zicem. Absolut niciodată! Nici la Radio 21 nu s-a întâmplat treaba asta, însă la Radio Contact mi-aduc aminte că da, era genul ăsta de presiune, cel puțin pe redacția de știri.
LI: Dar știi cum funcționa asta? Că îmi dau seama acum? Dincolo de știrile pe care le aveam obligatoriu de dat, și noi, când alegeam știrile care veneau pe fluxul Mediafax, dacă aveam de ales între o știre cu PSD și una cu PNL, noi dădeam cu PNL.
RP: Autocenzura se numește. E mai gravă decât cenzura. Frica aia de a nu deranja, chiar dacă nu ți-a spus nimeni că nu e cazul să faci asta.
LI: Ceea ce nu mă face mai brează decât ceilalți care îmi impuneau mie să dau știri.
Hai să revenim la radio!
Deci am făcut noi matinal ce am făcut, eu am plecat, tu ai rămas în Radio Contact.
RP: Da, vezi, n-am lucrat ca o echipă aici. Că, în mod normal, o echipă putea să zică: „Băi, a plecat Laura, plec și eu.” Așa era corect, nu? Buzdugan și Morar când au plecat de la Radio 21 au plecat împreună, deși nu a fost chiar confortabil. Nu a fost, dar au funcționat ca o echipă și au mers împreună umăr la umăr și au construit împreună ceva de la zero.
LI: Dar nu mi-i da ca model, că nu-mi place de ei. Am fost colegă cu Mihai și pe vremea aia îmi plăcea, dar acum nu-mi place de ei.
RP: De ce? Iar o iei, iar ești în bula ta. Vezi?
LI: Nu îmi place pentru că de fiecare dată când se întâmplă să ascult matinalul de la ZU și repet, se întâmplă, pentru că sunt într-un Uber sau ceva și ascult în mod automat, dar atunci când se întâmplă, pentru că niciodată nu dau cu bună știință, de fiecare dată pun câte o manea la mișto „hai să punem câte o manea la mișto o bucățică dintr-o manea să ne râdem de manele.”
RP: Dar ce e rău cu asta?
LI: Nu cred că mă întrebi ce e rău cu manelele.
RP: Tu n-ai ascultat manele?
LI: Am ascultat manele, dar tot forțat, la petreceri în sensul că la petreceri de genul nunți sau botezuri la care nu eu puneam muzică.
RP: Manelele sunt un fenomen real în România că ne place publicul care îl ascultă sau nu…
LI: Aș vrea să nu îl numim fenomen, e o muzică. Care există.
RP: Știi de ce îl numesc fenomen? Pentru că orice manea postată pe YouTube astăzi face în 24 de ore un milion de vizualizări.
LI: De acord. E un hit. Dar hai să nu îl numim fenomen să nu îi dăm o amploare mai mare decât are.
RP: E un gen muzical foarte ascultat în România, foarte ascultat. Pe de altă parte, există o minoritate din care facem și noi parte, care spune că e sub demnitatea noastră genul ăsta muzical.
LI: Da, este sub demnitatea mea acest gen muzical.
RP: Și pur și simplu cenzurăm acest gen muzical în condițiile în care sunt oameni care vibrează la muzica asta.
LI: Nu mă interesează.
RP: Păi da, dar care este diferența dintre Elena Ceaușescu și noi?
LI: Iartă-mă, dar nu înțeleg.
RP: Care e diferența între cenzura comunistă și noi.
LI: Cenzura comunistă îmi interzicea accesul la cultură, de orice fel. Îmi interzicea accesul la Madonna.
RP: Da, dar pentru că exista cineva care spunea că Madonna nu e bună pentru tineretul din România. De ce nu lași tineretul din România să hotărască el ce e bine pentru el? Îl educi cum trebuie, îi oferi acces la educație, îi creezi un sistem de educație performant și în momentul ăla tu vei fi convins că el va selecta și va cere ceva mai mult de la cântăreț, inclusiv de la cântăreții de manele, iar unii dintre ei se vor adapta și la un moment dat, cei care vor putea vor scoate ceva la un anumit nivel tolerabil și de o altă categorie.
LI: Nu pot, sunt snoabă, sunt arogantă, sunt ce vrei tu, sunt în bula mea. Dar nu pot cu manelele. Și mai ales să le dăm la un radio.
RP: Dar știi că și noi la Radio Contact dădeam manele. Dădeam „Ochi tăi”. Erai mai tânără și mai tolerantă.
LI: Mai fraieră, da. Îmi și plăcea, îmi aduc aminte. E și de chimie, că poți să rezonezi cu un om și să nu rezonezi cu altul. Nu-mi place Dobrovolschi de pildă, de la matinalul de la Guerrilla, pe care mulți îl iubesc …
RP: Dacă te uiți pe cifrele de audiență nu îl iubesc așa de mulți… Dar, în schimb, Radio Guerrilla un radio care știe să se poziționeze foarte bine și să se vândă foarte bine. Nu e genul meu de poziționare, adică eu consider că asta nu e o comunicare corectă, să spui că noi ne ascultă doar oamenii deștepți.
LI: Dar asta vine fix de la Dobro, pe care-l iubesc că e un băiat foarte deștept
RP: Și Mihai Morar e un tip foarte deștept!
LI: Nu îl știu atât de bine pe Mihai Morar încât să spun că e un tip deștept. Dar ce mi se pare greșit la Dobro e că e greșit să te sui pe un piedestal și să te uiți la ceilalți de sus.
OK, și cum ai plecat tu de la Radio Contact?
RP: De frică. Am plecat de la Radio Contact că mi-era că se scufundă corabia. Auzisem deja niște niște zvonuri că s-ar vinde, că ar veni Găinușă cu Huidu, nu m-au căutat nicio secundă să mă întrebe „Băi, noi venim, ai vrea să faci parte din noul proiect?” Și am zis că decât să ajung să fiu un tolerat în noua combinație, mai bine încerc să mă duc în altă parte. Și cu domnul Morar de braț, că eram colegi la Radio Contact, e cel mai vechi coleg, avem cea mai lungă perioadă de colegialitate, m-am întâlnit cu Alex Macavei care era director la Radio 21. Mie îmi place să fiu foarte sincer, el nu a fost foarte convins să mă ia pe mine. Adică a stat foarte mult în dubii, asta știu sigur. Mi-am dat seama. În general, când cineva vrea să te ia, te întâlnești cu el, a doua zi zice „Hai, vino”” A durat ceva pâna a dat raspuns.
LI: Și acolo cum era?
RP: Eu la Radio 21 făceam seara de la 7 la 10, Muzica ta, era emisia lui Ciprian Dinu. El a trecut dimineață, făcea cu Hi-Q. Morar făcea de la 10. După care a venit Buzdugan. După care a făcut Buzdugan cu Ciprian Dinu matinal. Nu a fost o chimie. Și ulterior s-a încercat varianta cu Mihai și așa s-a format cuplul Buzdugan și Morar care este cel mai bun cuplu de matinal de radio. Îți place, nu-ți place, vorbesc de cifre, au niște cifre de audiență fabuloase. Adică, vorbim de un număr de ascultători, de multe ori mai mare decât la unele televiziuni în prime time. Și asta se întâmplă inclusiv cu emisiunea pe care o fac cu Flick. Radio ZU este un fenomen în continuare. A fost o perioadă frumoasă la 21. Dar experiențele mele ca și liniște și ca și dezvoltare au fost crescendo, chiar am avut noroc. Perioada la Radio Contact care a fost frumoasă prin natura vârstei și a noului și a faptului că am ajuns la radioul la care mi-am dorit și au fost niște oameni cu care am rezonat. Dar, așa, ca atmosfera în instituție, oribil, din cauzele pe care le-am stabilit mai devreme. La Radio 21 am avut un șoc când biroul directorului general, cum ar fi omologul lui Pepino, Alexandru Macavei, avea ușa mereu deschisă și ne tolăneam pe canapeaua aia, stăteam la el în birou ca la noi acasă, ceea ce nu s-ar fi întâmplat niciodată la Pepino. Urmând la Radio Zu în care, la fel, totul este făcut pentru ca noi să ne simțim confortabil și să venim cu drag la radio.
LI: Ce e bine la Radio ZU?
RP: E o liniște incredibilă, adică când eram la Radio Contact și suna telefonul din radio, mă stresam și mă întrebam ce s-a întâmplat. Lucrul ăsta nu se întâmplă când mă sună Tony, de exemplu.
LI: Tony, ca să le spunem ascultătorilor, este director la programe la Radio ZU.
RP: Este cel care a creat proiectul Radio ZU împreună cu Morar și Buzdugan.
LI: Bine, am trecut prin toate radiourile. Zi-mi de tine și de Angela. Angela este soția ta, este doctorand în…
RP: Nu, este conferențiar mai nou la Academia Tehnică Militară și profesor universitar.
LI: Cum e relația voastră?
RP: Aș spune bună, perfectă nu cred că există, dar avem 10 ani de când suntem împreună. În zece ani nu ne-am certat niciodată. Ne-am ciondănit, îți dai seama, dar nu am avut ceartă de-aia, să stăm trei zile fără să ne vorbim sau ne separăm câteva săptămâni. Niciodată. Cred că în zece ani am dormit separat din motive subiective, care au depins de noi, că a mai plecat la doctorat, au fost luni în care am stat separați… O singură dată în ideea în care ne-am certat de la Catan… Da, ne-am certat, m-a enervat ea că aveam o negociere pentru piatră și s-a băgat peste mine și i-a dat două lemne și mi-a luat piatra.
LI: OK, și nașul vostru este Dan Negru. Îmi spuneai la un moment dat, nu știu dacă vrei să vorbim despre asta, că ai învățat de la Dan să faci investiții în imobiliare și aveai multe apartamente la un moment dat, câte mai ai acum?
RP: Sunt vreo 6.
LI: Fratele meu, ce bogat ești!
RP: Vreo trei dintre ele sunt cu credite, adică credite ipotecare. E adevărat că sunt niște rate decente, nu pot să zic că mă cocoșează ratele. Dar eu, știi cum am funcționat? Strângeam 15.000 de euro, pac mă interesam la bancă cât pot să iau, pac luam credit, luam apartament. Am avut ani de zile, chiar perioada în care eram la Contact, și ulterior, am mers cam ca pe sârmă. Adică dacă nu mai aveam bani, puteam să ajung și în stradă, că nu mai aveam bani de chirie și așa mai departe. N-am avut norocul să am un apartament de la părinți și așa mai departe. Ai mei dintr-o nebunie, uite, asta este o poveste pe care mi-era rușine să o spun și la prieteni pe vremuri. Ai mei au pierdut apartamentul pe care îl aveau și noi stăteam cu chirie. Ulterior eu am ajuns să plătesc chiria respectivă.
LI: Bine, hai să vorbim acum, ultima întrebare… Deci, cum e asta, dat fiind că toată viața ta, tu te-ai văzut om de radio. Acum, câți ani ai?
RP: 42 mâine poimâine.
LI: Deci, dat fiind că toată viața ta ți-ai dori să fii om de radio, acum la 42 de ani, tot asta îți dorești?
RP: Eu voi face radio cât va fi nevoie de mine în meseria asta.
LI: Îți mulțumesc tare mult.
RP: Cu drag, oricând.
………………………………….
Dacă ți-a plăcut interviul cu Razvan Popescu și vrei să asculți / citești și alte podcasturi făcute de mine, dă click aici.