Oleanna este o piesă de David Mamet despre o acuzație de hărțuire sexuală. Un profesor care încearcă să își motiveze o studentă – pe de o parte și o studentă care ia încurajările drept gesturi nepotrivite – pe de altă parte. Textul este o confruntare crescendo în spatele căreia se află întrebări precum: Există oare un „adevăr absolut” al unei situații? Putem vorbi de „adevăr”, independent de personajele implicate?
Piesa a fost controversată de când a avut premiera, în 1992, cu mult înainte de mișcarea #metoo și cred că nici conceptul de corectitudine politică nu era tocmai în vogă – sper să nu greșesc aici.
Mă rog, vreau să ajung la spectacolul de la Teatrul de Artă, regizat de Bogdan Budeș. Pentru că deși piesa este despre adevărul fiecăruia și despre cum se transformă victima în abuzator și cum se schimbă raportul de forțe dintre cele două personaje, spectacolul mi se pare că este despre riscul de a lua prea în serios corectitudinea politică. Sau așa mi s-a părut mie. Mi-e greu să-mi dau seama dacă asta a vrut Bogdan Budeș sau așa am „citit” eu spectacolul.
N-am iubit personajul feminin nicio secundă (și sunt foarte curioasă dacă cineva a empatizat cu ea) – Carol mi s-a părut isterică, manipulată de grupul de care tot pomenea și incultă. Mi-a fost un pic milă de ea, dar pentru scurt timp, când spunea că își dă seama că e proastă.
John, profesorul, mi s-a părut naiv și încercările lui de a rezolva situația au fost doar zbateri de aripi de muscă prinsă în pânza unui paianjen. S-a imobilizat, s-a capturat singur.
Numele piesei este preluat de Mamet din versurile unui cântec folk care vorbește despre o țară utopică, unde totul e lapte și miere.
De aia cred că discuția despre corectitudinea politică devine necesară.
Până unde este utilă și de unde devine ipocrizie? Până unde are rost și de unde ne complicăm viața la nivelul rizibilului („handicapat” a devenit în timp „persoană cu dizabilități” și apoi „persoană cu nevoi speciale”)? De ce ne e frică de cuvinte? (vezi Părinte 1 și Părinte 2) Cât de multe trebuie să folosim ca să fim siguri că am eliminat orice risc de a jigni pe cineva? Până unde este justificată și de unde o luăm cu toții razna (vezi sărutul din Albă ca Zăpada, considerat neconsensual, deci agresare sexuală)? Este corectitudinea politică o formă de cenzură sau măcar de limitare? Impune comportamente nenaturale? Pascal Bruckner spunea despre ea că este o negare a realității. Tragem o linie undeva sau mergem până în pânzele albe cu corectitudinea politică?
În spectacol joacă Cristiana Luca, angajată a Teatrul din Constanța (merită o vizită până acolo să o vedeți și în alte spectacole) și Lucian Pavel.
Am găsit undeva pe net o declarație a Cristianei, care mi-a plăcut, despre acest rol: „Deși simt că am întors pe toate părțile motivațiile lui Carol (personajul pe care îl interpretez), alegerile ei încă îmi dau bătăi de cap, așa cum propriile mele reacții, în anumite situații în care mă simt în pericol, mă fac să mă întreb „de ce?”. Sub imperiul fricii, supraviețuirea, fie ea și în mediul universitar, își are propriile legi ce nu țin de rațiune, ci de background-ul și nivelul de autocunoaștere, asumare și acceptare a propriilor vulnerabilități.”
Despre Lucian Pavel, numai de bine, l-am mai vazut în „Și veni bărbatul la femeie” la Teatrul de Artă și în „Medeea: Furie”, la Teatrul Apropo. A fost o surpriză frumoasă de fiecare dată.
Alte spectacole regizate de Bogdan Budeș pe care le-am vazut și pe care vi le recomand: „Când timpul stă pe loc”, „Dureri fantomă”, „Și veni bărbatul la femeie” – toate trei la Teatrul de Artă.
Foto: Dan St. Andrei