Mi-au murit mulți oameni dragi în ultima vreme. Sau poate nu sunt chiar așa mulți… Poate doar durerile atârnă greu. După vreo doi am plâns, deși nu îi văzusem niciodată, pe un al treilea l-am cunoscut puțin, prea puțin, dar l-am simțit ca pe un prieten de care eram mândră. Iar de tataia mi-e dor aproape în fiecare zi.
Așa că m-am tot gândit la contextul ăsta nefericit și m-am revoltat singură în gând:
- ”A murit singur, săracul de el!”
Iertați-mă că vă întreb – dar ce e prostia asta cu ”A murit singur, săracul de el!”? O tot aud în ultima vreme! Pentru că, mă gândesc, alternativele ar fi, oricum, mult mai rele – sinucidere în grup, catastrofă naturală, accidente. Toți murim singuri! Cu un dram de noroc, dacă noroc e ăsta, ne-ar putea sta alături, lângă pat, după ”o grea suferință” vreo mamă, vreo soție, vreo fiică. Dar de dus, singuri ne ducem! Indiferent dacă la viața noastră am fost staruri rock, câștigători de Pulitzer sau șefi de scară. Așa că tot ce ne rămâne de făcut este ca atunci când cineva se duce – singur, repet! – noi să îl pomenim, să îl amintim. Și așa ajung la următorul gând:
- ”Acum toată lumea își aduce aminte de el, dar când trăia, nu îl băga nimeni în seamă.”
Să ne lămurim: Nu e absolut nimic rău în a pomeni pe cineva care s-a dus! Nu e nimeni de blamat că rememorează întâmplări sau pur și simplu că își exprimă aprecierea pentru cei ce nu mai sunt. E tot ce mai putem face! Și cred că e și cel mai potrivit lucru într-o astfel de situație – onorezi amintirea cuiva. Partea rea este că din diverse motive nu apucăm neapărat să facem asta și în timpul vieții oamenilor. Uite, eu îmi propun ca de acum încolo, când e ziua cuiva, să nu mă limitez la a-i ura La mulți ani, ci și să îi spun de ce îmi place mie de el/ea. Dacă după ce moare nu mai are aces la contul de Facebook să vadă de ce îl iubea lumea și ce amintiri a lăsat în urmă? Nu mai bine îi spun eu din timpul vieții lui? (insert zâmbet amar)
- ”Condoleanțe!”
”Condoleanțe!” mi se pare cel mai impersonal, distant și inexpresiv cuvânt din limba română! Și ar trebui să îl auzi fix în situația în care ai nevoie de cuvinte calde, din suflet, care să te aline. Partea rea este că și alternativele sunt la fel de proaste. De pildă ”Îmi pare rău!”. Nu-i pasă nimănui ce simți tu în momentele alea. Nu este despre tine! Sau: ”Nici nu îmi pot imagina prin ce treci!” Cu ce ajuți o mamă care își plânge copilul dacă îi spui asta!? Și iar, nu este despre tine și imaginația ta! Ori ”Dumnezeu să-l ierte!”. Dincolo de faptul că nu știi mereu dacă omul era religios sau ce religie avea, expresia implică o culpă sau chiar mai multe. Păcate, mă rog, de care Dumnezeu l-ar putea absolvi. Ar trebui să existe ceva care să exprime alinarea, încrederea că durerea o să dispară, asigurarea către cei rămași că nu au rămas singuri…
Dacă urăsc ceva, moartea o urăsc, să știți! Că nu ai nimic de ales, de negociat, de amânat, de înlocuit, de îndulcit! O urăsc că lasă în urmă oameni disperați, oameni debusolați, oameni speriați, oameni care nu știu să reacționeze, oameni care supra-reacționează, oameni singuri, oameni plânși, oameni închiși în ei, oameni care nu mai cântă, oameni care nu mai zâmbesc, oameni care nu se mai bucură.