Nu-mi e frică de moarte. Nu am gânduri paralizante, cum au alți prieteni de-ai mei, legate de faptul că la un moment dat nu o să mai fiu.
Frică îmi e că nu trăiesc suficient. Și nu la durată mă refer, ci la intensitate. Că nu trăiesc suficiente chestii. Că irosesc timpul ăsta pe care îl am, oricât ar fi el. Și cred că e mai mult decât frică, e un soi de disperare.
Scriu aceste rânduri din aeroportul din Doha, unde am o escală. Urmează un zbor de 9 ore (după altul de 4 ore jumate) către Bali, unde voi locui o lună.
Am închiriat o casă în Ubud, în loc luminat, în loc de verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Mă rog, cu lumina și verdeața e sigur, cu restul om vedea!
O să muncesc de acolo, o să scriu și mai ales o să încerc să fiu cât mai prezentă în locul ăla.
Am mai fost de două ori în Ubud (De două ori sau doar o dată? Nu mai știu sigur!) și dintre toate locurile pe care le-am vizitat vreodată, acolo am simțit cel mai mult liniște+calm+echilibru.
Plec pentru că am această disperare de a trăi mult pe metrul minutul pătrat. De a înghesui multe, de a nu sta locului, de a nu irosi timpul vieții.
Plec pentru că îmi doresc mult și nu vreau să trăiesc cu regretul că nu am plecat.
Plec pentru că toată viața mea mi-am dorit să locuiesc într-un loc frumos și verde.
Plec pentru că am două vieți. A doua a început când am realizat că am o singură viață. (Asta nu e vorba mea, ci a lui Confucius, a spus asta prin 550 î. Hr. Iar eu am aflat-o din newsletterul Danei Dobrescu, care îmi e mai degrabă un coach, decât o nutriționistă. N-am spus-o eu, el a formulat-o, dar eu am simțit-o.)
Plec singură pentru că Lucian a zis că nu vrea în Bali, ci în baltă (a se citi în Deltă).
O să văd ce iese din asta, o să mai scriu aici.
(Până am apucat să postez, am ajuns în Bali, așa că poza e din curtea casei în care stau. O să scriu și despre casă, cât costă și unde e mai exact.)