„Neliniște”, spectacolul de la Teatrul Odeon regizat de Bobi Pricop după textul lui Ivan Vîrîpaev cu o echipă de actori aleși înțelept (Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Niko Becker, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei) este, cum să vă zic… adică ce trebuie să mai zic după ce am zis numele astea? Pe bune, acum, un afiș care cuprinde aceste nume e ca și cum m-ai întreba pe mine pe cine vreau să văd! Și ar mai fi trei motive pentru care merită să mergeți acest spectacol: scenografia Oanei Micu (care respiră eleganță și neliniște), luminile puse de Costi Baciu (rar sesizez luminile într-un spectacol, n-am ochi pentru ele de obicei, dar aici chiar au creat o atmosferă specială) și sala însăși de la Odeon, care e o bucurie în sine!
Ivan Vîrîpaev este cel mai cunoscut și cel mai frecvent montat dramaturg rus contemporan (e născut în 74, e cu un an mai mare ca mine). De anul trecut locuiește în Polonia, în vreme ce în Rusia este interzis în toate teatrele, condamnat în absență de Moscova pentru „răspândirea de informații false despre forțele armate ruse” și dat în urmărire internațională.
Bobi Pricop este unul dintre cei mai creativi regizori tineri, de obicei folosește multă tehnologie și proiecții video în spectacolele sale. Cred că îi place mult Vîrîpaev, dat fiind că „Neliniște” este cea de-a patra piesă a dramaturgului rus montată de el, după „UFO”, „Iluzii” și „Conferința iraniană”. Printre celelalte spectacole ale lui Bobi Pricop se numără „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” la TNB, „Radio” la Teatrul din Craiova, „Solaris” la Excelsior (e nou, n-am apucat să-l văd, dar îl tot urmăresc).
Despre actori n-o să spun decât că ar fi nedrept să pună cineva focus doar pe Dorina Lazăr. Sunt toți foarte, foarte buni! De Nicoleta Lefter și Mihai Smarandache m-am îndrăgostit iremediabil într-un spectacol lectură, tot în regia lui Bobi Pricop, „Tristețe și Melancolie” de Bonn Park (mare păcat că nu a fost făcut spectacol, e un text, cum să zic, ca un balsam cu aloe și mentă pus pe o piele arsă de soare, dacă înțelegeți ce vreau să zic), de Niko Becker, tot iremediabil, în „Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu de la TNB, iar pe Alexandru Papadopol n-ai cum să nu-l iubești! De Gabriel Pintilei, recunosc, nu știam nimic până la acest spectacol, dar a fost fix ce trebuia, iar Dorina Lazăr e Dorina Lazăr, nu aveți nevoie de mine să vă faceți o părere.
Revenind însă la piesă și la spectacol (Știm deja diferența, da? Piesa este textul scris de dramaturg, spectacolul este ce vedem pe scenă, montat de regizor, jucat de actori.), o s-o spun din start: este pentru cunoscători, cred că trebuie să fi citit câte ceva, să fi văzut câteva spectacole și să-ți placă să te gândești la ce ai citit și la ce ai văzut, ca să te poți bucura de acest spectacol. Iar dacă mă înșel, e cu atât mai bine!
„Neliniște” este un spectacol despre artă și artiști, despre creație și creatori, despre relația dintre ele și despre cum este văzută din afară relația aceasta.
Vîrîpaev a scris imediat sub titlul piesei cuvintele astea: „Piesă despre <Autor>”. Așa, cu „Autor” între ghilimele. Ceea ce mă face să cred că piesa este o declarație de principii, un fel de „Uite, asta e ce cred eu despre artă și despre creatorii de artă.”
Iar în text, personajul principal, o scriitoare, spune asta: „Știi ce întrebare nu trebuie sub nicio formă să pui unui artist? Despre ce e vorba în creația lui. Când idioții ăia de ziariști îmi zic: Spuneți-ne despre ce e cartea dumneavoastră, mă apucă pur și simplu tremuratul de indignare. Pentru că o carte adevărată nu poate fi niciodată doar despre ceva, o carte nu e un subiect sau o temă, o carte este un întreg, o operă de artă completă. Ea constă în tot ce simți în momentul în care o citești. Ideea principală este întotdeauna în lectura cărții, nu în conținutul ei. Sensul unei cărți se dezvăluie în timp ce o citești, drăguță. Cărțile se scriu în sine. Ok? Sensul unei cărți se dezvăluie în momentul în care o ții în mână. Cartea este întotdeauna despre cel care o citește într-un anumit moment. Întotdeauna este vorba despre sentimentele pe care le are cititorul în timp ce citește, despre contactul lui cu ceva fascinant și înfricoșător. Despre neliniștea pe care o simțim când intrăm în contact cu ceva care ne confirmă infinitatea. Chiar dacă tema operei e un iad respingător.”
Și acum mai citiți o dată, de dragul meu, textul bolduit și ziceți voi dacă nu-l iubiți pe Vîrîpaev! Să ne dea atâta libertate, să ne valideze orice părere avem despre creațiile artistice, să mute arta de la creator la privitor – pentru mine, ăsta e un dar pe care îl iau cu amândouă mâinile.
Citește aici și despre alte spectacole de teatru.
Apropo de „declarația de principii” de care ziceam mai devreme, opinia lui Vîrîpaev despre relația autor-text-adevăr transpare iar într-o replică din piesă: „Când spun că e un roman despre mine, nu mă refer la fapte, ci doar la neliniștea chinuitoare pe care autorul o simte pentru tema pe care și-a ales-o. Pentru că eu sunt un nimeni. Toate interviurile mele sunt totală ipocrizie. Doar cărțile mele sunt adevărate.”
Am vorbit cu Bobi Pricop despre cât din autor este în textul acesta și mi-a spus „Probabil că e mult despre el acolo, dar nu atât de concret cât am putea crede.”
Oricum, îndemnul lui Vîrîpaev este să căutăm arta, nu omul din spatele ei. Deși, recunosc, e greu. Pentru că imediat vine replica Ulei, personajul principal: „Eu sunt o femeie care nu-și iubește sângele. El te face sclav al neamului tău. Sângele diferențiază națiuni și delimitează culturi. Sângele înseamnă conflict: conștiința contra genelor. Mintea contra sângelui!” Și n-ai cum să nu te întrebi dacă aici nu vorbește dramaturgul care, la trei ani după ce a scris piesa asta, și-a părăsit țara natală și a renunțat la cetățenia rusă.
„Neliniște”, cuvântul în sine, apare foarte des în text, apare chiar și într-unul dintre motto-urile care deschid piesa și care ne lămurește cum să îl descifrăm: „Iubirea este neliniștea Creatorului care își face griji pentru noi toți, pentru grijile fiecăruia dintre noi.” Îmi place ideea asta, că neliniștea e iubire. Și-mi place și că titlul în engleză este „Disquiet”. Nu „restlessness”, nu „anxiety”, nu „concern”, ci „disquiet”. Fără să mă pricep la engleză foarte bine, simt că acest cuvânt a fost ales cu grijă, simt că este cel mai bun dintre toate sinonimele lui pentru ce are el de transmis în textul de față.
Să ne întoarcem iar la text: „Am vrut doar să spun că pentru mine, viața înseamnă cuvinte. Viața, în general, și viața mea personală înseamnă cuvinte. Cuvinte spuse de mine și cuvinte spuse despre mine.”
Și, da, cred că un scriitor nu doar pune alături cuvinte, ci asta este el în esență, așa cum un compozitor de simfonii pune zeci de instrumente laolaltă și nu iese haos, ci muzică și emoție, tot așa un scriitor este cuvânt, este un univers de cuvinte alese atent și combinate cu băgare de seamă până ies mesajul, emoția și ritmul perfecte. Iar ca să extrapolăm, regizorul este un alt creator de simfonii.
Vă recomand, așadar să mergeți să vedeți acest spectacol și să vă neliniștiți un pic! Vorba lui Bobi Pricop: „Contează doar dacă ți-a dat de gândit și ți-a lăsat o amprentă.” Mie una mi-a lăsat!
PS: Vîrîpaev vine la Theater Networking Talents la Craiova pe 4-8 iulie.