Bărcile-astea au aripi albe,
dar nu le-ajută cu nimic, stau prinse în nisip.
Pare că sunt aici de când e lumea,
au riduri și vergeturi, cred că le și doare
pe la încheieturi.
De-aia scâncesc așa când bate vântul și se schimbă vremea.
Li s-au albit aripile pe la tâmple
mai întâi.
Și-oricât își dau cu cremă antirid,
lumea tot cu Dumneavoastră le vorbește.
Aripile albe s-ar pregăti de zbor
dar bărcile sunt prea bătrâne și prea obosite, prea orbite (de atâta soare)
– ca Al Pacino în Scent of a Woman.
Hai să mai stăm un pic, uite ce bine e,
pole-pole, ce atâta grabă!
Adică încet-încet, dar așa zic ele, că vorbesc swahili.
Bărcile-astea au umbre tremurânde
nesigure pe abilitatea lor de a mai păcăli pe cineva
că sunt și ele demne de atenție,
că scâncetul lor e o voce care merită ascultată.
Poate au și ele ceva interesant de spus,
că doar au văzut atâtea la viața lor,
poate au și ele ceva frumos,
ceva-ceva trebuie să fi rămas pe undeva,
chiar nu e nimeni să observe?
Au aripile legate de corp
cu niste sfori – niște ațe, ce să mai?
Dar cum să te sprijini într-o sfoară?
Cum să zbori cu ditamai greutatea legată de subțiori?
Cum să dai viață unui Pinocchio fără Geppetto prin zonă?
Bărcile-astea stau una lângă alta
ca-n bancul cu babele care au ieșit din închisoare
și care și după ce stătuseră o sută de ani în aceeași celulă,
tot mai aveau ceva să-și spună în fața porții.
Bărcile-astea și-ar dori și ele să fie tinere
din nou.
Dar cine să le asculte?
În Zanzibar nu există peștișor de aur
și nici filme cu final fericit,
doar pachete de 7 sau 10 zile
și niște oameni ca toți oamenii,
de care stewardesa olandeză de pe KLM zicea însă
că trebuie să am grijă
„că doar e Africa”.
Îmi plac bărcile astea,
îmi amintesc de o prietenă
– așa se zice, nu?
Se simt bine singure,
dar lumea le compătimește.
Se simt groaznic de bătrâne
și ar vrea să oprească timpul.
Ba nu, să-l dea înapoi.
Bărcile astea cu aripi albe și corpuri zbârcite
– ca să vă spun un secret –
nu sunt prietene cu Timpul,
dar el știe asta și nu le slăbește din ochi.
Să îți ții prietenii aproape și dușmanii și mai și – zice el.
(Dar cu cine e el prieten? Pe bune, acum!)
Bărcile astea,
așa cum sunt ele,
mai știrbe,
mai anchilozate,
sunt de fapt fete bune
și au mare nevoie
– ce mare? uriașă nevoie! –
să se știe asta.
Au ele, așa, o dorință până în străfundurile oceanului
pe care l-au tot străbătut
– vorba vine, că au stat mereu pe lângă mal, în ape sigure –
să le vorbească lumea de bine.
Poate sunt nesigure sau ceva.
Poate nu au fost iubite în copilărie
– ar zice toți care se pricep brusc la psihologie, dar nu e adevărat.
Sau poate doar vor să compenseze că sunt așa mici de statură pe lângă alte bărci.
Dar cine suntem noi să ne dăm cu părerea?
(Am scris poezia asta azi, în Zanzibar. E prima pe care o scriu după vreo 25-30 de ani. S-a scris singură, eu doar am tastat după cum mi-a dictat ea, de fapt. Îi mulțumesc Danielei Mironov Bănuță pentru primul vers. E al ei. De la poza mea și versul ei a plecat totul. Sper că v-a plăcut.)